Deci cum să fie, domnu’…?

29 octombrie 2009 | 4 comentarii »

— Deci cum să fie, domnu’…? îmi zice zîmbind prefesional și privindu-mă ușor într-o parte.

Frizerița e uscată și destul de înaltă, are o fustă din stofă groasă ca o pătură și o bluză pe gît. Eu sînt în tricou. E octombrie, vremea tocmai s-a răcit, dar nu cred că e încă atît de frig… Este la fel de feminină ca un mop și are niște „s”-uri ciudate, cu sonorități aproape imperceptibile de șarpe. Nu-și pune halat, podoaba mea capilară ce încă se mai zburlește sub privirea ei fără expresie nu pare să necesite atenție deosebită.

— Păi numărul 4 peste tot, la spate „pierdut”, pe urmă un pic scurtat în lateral ca să nu pară capul rotund ca un dovleac. Și evident fără breton, că n-am cu ce… Zîmbesc și o privesc în ochi prin oglindă. Pare să știe că am făcut o glumă, dar nu zîmbește mai mult decît pînă atunci.

Mașina bîzîie enervant. Dacă n-ar fi ea, ar fi liniște. Bineînțeles că nu rezistă mult:

— Aveți internet acasă, locuiți prin zonă, nu?
— Da, am, zic.
— Și vă merge, aveți probleme cu el? Tot de la RDS?
— A, nu. Am avut demult de la RDS, dar am reziliat contractul pentru că au modificat termenii fără să mă anunțe în scris cu 30 de zile înainte, cum era prevăzut. Acum am de la altă firmă, Teen Telecom. Lungesc mult „i”-ul celor doi de „e” și fac pauză înainte de telecom, ca să sune clar și sofisticat. Să fie clar că nu e vorba de „tin”.
— Da, da, le-am văzut fluturașii lipiți pe stîlpi. Și erați mulțumit de serviciile RDS? Deja mă întreb oare ce ar fi mai bine să spun.
— E adevărat că mai existau întreruperi nejustificate, uneori destul de lungi… dar pentru că n-aveam termen de comparație eram destul de mulțumit. Acum, de la noua firmă, pe bani mai puțini am conexiune mai bună și sînt foarte mulțumit. Dar dumneavoastră tot aici, în zonă?
— Da, la blocul de peste drum. N-am net de sîmbătă (azi e miercuri). Și de fiecare dată cînd sun îmi spun că trimit o echipă, între ce ore sînt acasă? Le zic între 12 și 1, sînt acasă și nimic…
— Nu vine nimeni? Păi atunci reziliați contractul cu RDS și puneți-vă de la Teen Telecom, eu sînt mulțumit.

O mai invidiez pentru că traversează strada și e la muncă. Știu cît e de bine, a fost o vreme cînd și eu făceam 3 minute de acasă pînă la birou. Acum am 2 kilometri pînă la birou și fac chiar și 45 de minute…

— Și tot ajung tîrziu uneori! Rîde. Dar traficul ăsta e o nenorocire, așa e. De ce nu vă luați un scuter?
— Nu știu dacă e o idee bună, deși mi-a trecut prin cap. Țugulanii noștri care și-au luat toți jeep-uri se simt ofensați să dea prioritate cuiva pe scuter, așa că riști să te omoare chiar dacă ai dreptatea de partea ta. N-ați văzut cîți oameni mor și pe trecerile de pietoni?

Nu-mi dau seama dacă a încuviințat tăcut sau doar a schimbat unghiul din care privește cărarea pe care mi-o sapă încet în creștet.

— Și în creștet tot cu 4, da?
— Da.

O vreme se aude doar mașina de tuns. Nu pare foarte concentrată la ce face, dar nici prea adîncită în gînduri.

— Vă fac liniuță?

Probabil privirea mea tîmpă în oglindă a fost suficient de grăitoare ca să adauge:

— Perciunii. Vi-i scurtez, vă fac liniuță?
— Aaa, da, sigur. Faceți-le liniuță. Nu cred că a prins nota ușor ironică, sau n-a deranjat-o.
— Cam cît de scurți să fie? Știți că în partea asta nu prea aveți păr…
— Da, știu. Cît de scurți e nevoie, n-am preferințe.

Mașina pentru perciuni e mică, aduce cu un stilou, dar face un zgomot ascuțit și asurzitor. Îmi dau seama că o preferam pe cealaltă. Noroc „că nu prea am păr”, zgomotul infernal încetează repede. Toarnă pudră de talc pe o pensulă ca o bidinea și-mi dă pe gît și pe față.

— Să vă fie de bine!
— Sărut mîna.

Mă ridic, îmi pun ochelarii, nu zăbovesc prea mult să mă studiez în oglindă ca să nu se simtă cumva ofensată. Bag mîna în buzunar după bani dar mă oprește la jumătatea gestului:

— La casă, vă rog.
— A, sigur, la casă.

Casa e în cealaltă cameră a apartamentului. Colega care probabil se ocupa de casă lipsește, celaltă are o clientă la vopsit. Așa că ne reîntîlnim, de data asta îmi zîmbește la fel de profesional din spatele casei de marcat.

— 13 lei.

Am două bancnote de 10, două de 1 leu și una de 100. I le întind pe cele două de 10 și-i zîmbesc:

— Lăsați așa.

Sertarul casei țîșnește în afară cu zgomot, bagă mîna și începe să extragă niște bancnote.

— Nu, nu, insist, lăsați așa.
— Mulțumesc frumos.

Zîmbetul nu pare să se fi schimbat, dar mă întreb dacă e o lucire nouă în ochii pînă atunci inexpresivi, sau mi se pare mie. Smulg geaca din cuier și arunc „o zi bună” din ușă, după care mînerul de alamă îmi alunecă din palmă și ușa se trîntește cu zgomot, acoperind răspunsul dinăuntru. Scuze!

Mă precipit afară sărind peste cele cîteva trepte de la intrare, și în timp ce dau colțul mergînd pe aleea dintre blocuri mă întreb, surprins pentru o clipă de propria neatenție de mai devreme, dacă a vrut să spună ceva cu orele cînd e acasă… Nu, nu poate fi… n-a zis că ar fi singură.

Categorizat: Bălmăjeli |