Milano, zilele 1, 2 și 3

07 aprilie 2011 | Comentariile sunt închise pentru Milano, zilele 1, 2 și 3

De luni sînt la Milano „să cunosc echipa cu care voi colabora pe viitor foarte strîns”. Am tot zis că o să scriu în fiecare seară cîte ceva scurt despre evenimentele de peste zi, dar cum se întîmplă de obicei, n-am reușit să mă mobilizez.

Așa că o să rezum acum toate cele 3 zile, cam în goana calului, ca să apuc să și lucrez ceva după aia (sînt un amploiat conștiincios).

Zborul n-a avut nimic deosebit, plictisitor și destul de lung, mi-a intrat os prin os pe scaunul ăla nenorocit al cărui spătar nici nu se dădea pe spate… Faptul că nici unul dintre mînere nu avea butonul de acționare a mecanismului mă face să cred că zgîrciții de la EasyJet au făcut economie chiar și la scaune cînd au cumpărat Airbus-urile alea.

Massimiliano m-a cules de la aeroport, supărat că avionul a avut întîrziere fără să se anunțe asta. Cînd a vrut să-mi demonstreze arătîndu-mi ora de aterizare pe panoul sosirilor, nu i-a mai ieșit socoteala, ceea ce mă face să cred că se uitase aiurea și se enervase de pomană. Ghinion. A ținut-o tot așa, ratînd intrarea pe autostradă de vreo 2 ori, înjurînd și dînd ture peste ture prin sensuri giratorii, dar pînă la urmă a nimerit-o.

Am ținut curul un pic strîns pe drum, pentru că stilul lui de condus e puțin… italienesc . Schimbă banda permanent, fără să semnalizeze (becurile alea se consumă, după cum știu și 4 din 5 șoferi bucureșteni), o „calcă” mai mult decît e necesar, dar cum știu foarte bine că e cu totul altceva să stai pe locul mortului cînd la volan e cineva al cărui stil de condus e mult diferit de al tău, m-am calmat și am încercat să mă bucur de priveliște.

După ce am intrat în Milano a fost haios, Massimiliano o tăia pe tot felul de străduțe lăturalnice spunîndu-mi aproape ca în Two stupid dogs că știe el o scurtătură. Partea ce mai haioasă aveam însă să o aflu abia seara, cînd m-a lăsat să mă descurc singur și să mă întorc cu metroul la apartament .

A fost ca și cînd aș fi luat eu pe cineva de la Otopeni să-l duc în Tineretului cu mașina, de preferință pe cineva care nu a mai fost niciodată la București (chiar dacă de fapt eu am mai fost la Milano în 2009 pentru 3 zile, cu Crenguța, la un concert Chris Cornell, nu cred că se pune), iar pe drum i-aș arăta toate stațiile de metrou care mi-ar ieși în cale și i-aș povesti „uite, pe strada asta ajungi în cutare și cutare loc…”. Evident că n-ar reține nimic și nici eu nu vreau să mă dau mai special spunînd altceva; bine că măcar m-a dus capul să-mi notez adresele exacte de la birou și apartament, măcar să le pot căuta pe hartă sau să întreb pe cineva.

Apartamentul e într-o zonă destul de marginală (în vecinătatea stadionului San Siro, dacă asta spune ceva cuiva, mie nu mi-a spus), într-un cartier plin de emigranți egipteni și probabil și de alte nații africane. Așa că seara nu m-am mai aventurat p-afară după lăsarea întunericului, ca să nu „paț vreun conflict”. Nu sînt genul fricos, dar better safe than sorry, cum bine se zice la noi la românica. Plus că m-am rătăcit de cîteva ori ziua în amiaza mare, nu ar fi fost prea indicat s-o pățesc noaptea și să n-am cum întreba decît poate vreun drogat sau bețiv. În orice caz, nu cred că am pierdut mare lucru, doar că m-am enervat insomniac în fața laptopului conectat printr-un internet mobil aproape complet inutil (doar Google Reader ce mai mergea, puteam citi de pe sutele de bloguri pe care le am acolo, dar chiar și eu am o limită la asta).

Cînd intri pe ușă vezi direct în sufrageria deschisă și golașă.

Țineți minte cutia aia de carton, o să revin la ea la un moment dat .

Cît despre insomnie cred că a fost mai degrabă de natură chimică (organică?): am uitat că ăștia numesc cafea un degetar cu o chestie super concentrată în care stă lingurița dreaptă. Și am băut mai mult de una. Greșit.

Sufrageria, o vedere mai amplă.

Îmi dau seama că m-am lungit foarte mult cu bibilitul pozelor și nu mai am timp să spun povestea pînă la capăt, dar legendele fotografiilor ar trebui să fie o lectură suficient de plăcută. Promit să revin și cu povestea. Pînă atunci, vă reamintesc că dacă dați click pe poză le puteți vedea mai mari, iar în partea de jos există butoane pentru a naviga de la una la alta.

Firida asta ține loc de bucătărie. Aragazul e în special caraghios, are un cuptor minuscul ca să încapă și mașina de spălat vase dedesubt. Nu că intenționam să coc ceva... Dormitorul, unghiul 1. Dormitorul, unghiul 2. Halat albastru dintr-o pînză ca hîrtia, îmbrăcat pentru că Massimiliano mi-a repetat de vreo 3 ori că e proaspăt spălat. Și pentru că eu nu vreau să mi le numere nimeni. Holul, vedere dinspre dormitor spre intrare. Biblioteca goală e de mare efect. „Dar în baie e baia”, cum ar spune Toma Caragiu. Via Morgantini nr. 20, vedere spre sud-vest. Traficul nu se oprește niciodată, nici măcar la ora 2 dimineața. Via Morgantini nr. 20, vedere spre nord-est. Autobuzele circulă toată noaptea și deși pe ele scrie cît casa EcoBus, la poluarea fonică numai eco nu sînt. Aceeași Via Morgantini nr. 20, vedere spre sud-vest. Abia acum, pe lumină, aflu ce e ăla trafic. Claxoanele isterice sînt preferatele mele, ca și la București. Aceeași Via Morgantini nr. 20, vedere spre nord-est. Via Morgantini nr. 20, intrarea și fațada blocului. Bicicletele primăriei, prezente mai peste tot, cel puțin în centru. Logo-ul serviciului imprimat pe biciclete. Se citește repezit și printre dinți, și sună exact ca „Bite me!”, genial. Pentru motive care-mi scapă, îmi plac la nebunie intrîndurile astea întunecoase, care dau într-o curte interioară, de obicei plină de verdeață. Pentru motive care-mi scapă, îmi plac la nebunie intrîndurile astea întunecoase, care dau într-o curte interioară, de obicei plină de verdeață. Pentru motive care-mi scapă, îmi plac la nebunie intrîndurile astea întunecoase, care dau într-o curte interioară, de obicei plină de verdeață. Nu prea-mi place fierul forjat, dar nu știu cum dracu' aici și la Barcelona arată extraordinar. Poate pentru că nu e kitch ordinar ca la noi? Corso Genova, vedere dinspre Piazale Resistenza Partigiana. Biroul e în al doilea bloc pe stînga, nu se vede din unghiul ăsta. Restaurantul „Le Biciclette” unde mănîncă mereu șefii. Poate și pentru că e în aceeași clădire practic, după colț. Nimic extraordinar, cu excepția tricoului unei chelnerițe pe care scria „Ai vrut la biciclete, acum pedalează”. Intrarea clădirii cu biroul, Corso Genova nr. 5. Cerșetorul din schimbul de dimineață e la post. Nu m-am gîndit să-l întreb dacă e român, dar țiganca care-i ia locul pentru schimbul de dupăamiază așa pare. Lasciate ogni speranza voi ch'entrate Priveliștea cu care mă delectez zilele astea în porții de cîte 9-10 ore. În coada de mașini de la semafor se găsesc întotdeauna cîțiva cretini care claxonează din motive doar de ei știute. Și nici tramvaiele nu ajută prea mult la atmosferă. C(h)ane(l) no. 5, ediția cu coadă. Operă de artă expusă temporar în piața Domului. Ce-a avut cu caii de i-a înfipt în zăpadă/sare/nisip, doar artistul știe. Și nu te pui cu artistul. Nici din alt unghi nu e mai clar. Nu există nici o notă și pentru noi ăștia mai inculți. Un mascul feroce. O reclamă ușor bizară. În „capitala modei” femeile nu pot fi îmbrăcate decît ca niște sorcove. Pe sub halatul ăla de oră de lucru manual avea blugi zdrențuiți ¾, iar șosetele de pe mîini dădeau o notă clară de eleganță și rafinament. A se nota că erau cel puțin 25°C. Nu m-am încumetat s-o fotografiez ca țăranul din față; știu, am și această carență în educație. La capitolul accesorii, pînă și cîinii stau mai bine decît cucoana de mai sus. Un ciudat care cioplea flori și păsărele din morcovi, ridichi și sfeclă. Am văzut cu ochii mei cînd a primit și bani pentru asta. Poliția călare. Tot călare. Vînzătorul de flori de la taraba din Piazale Resistenza Partigiana, simpatic foc. Categorizat: Bălmăjeli | Etichetat: cîine, de văzut, Milano, slujbă |