„Sînt încă ateu, mulțumesc lui Dumnezeu!”Luis Bunuel

Niște gînduri

03 mai 2017 | Nici un comentariu »

Aseară, după ce m-am trîntit în pat, am prins la TV sfîrșitul filmului Eddie the Eagle. Un film bazat (în mare) pe fapte reale, despre primul englez care a concurat la Olimpiadă ca săritor cu skiurile, în ciuda tuturor dificultăților și a faptului că nimeni nu-l lua în serios și nu credea în el, nici măcar propriul lui tată.

Deși a trecut atît de mult timp de atunci încît pare că s-a întîmplat în cu totul altă viață, filmul ăsta mi-a trezit amintiri și senzații pe care le credeam de mult uitate legate de propria mea experiență ca sportiv de performanță…

Un singur exemplu: în ultima scenă din film, personajul principal e întîmpinat cu mîndrie la aeroport, la întoarcerea de la Olimpiadă, de către părinți și admiratori. Scena asta m-a făcut să mă gîndesc la faptul că în cei aproximativ 12 ani în care am participat la tot felul de competiții naționale și internaționale, cu mai mult sau mai puțin succes, mai aproape sau mai departe de casă, părinții mei n-au fost nici măcar o singură dată în tribune…

Categorizat: Bălmăjeli | Vizualizări: 4

Zi și tu ceva

  • * cîmpuri obligatorii
    nu se publică
  • XHTML permis în comentarii: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong> <pre user="" computer="" escaped="">