„Too many churches and not enough truths to find.”Kurt Elling — Undun

Porția de Kafka

16 iulie 2014 | Comentariile sunt închise pentru Porția de Kafka

Se întîmplă că am o cumnată care lucrează pentru o multinațională. Și cum se întîmplă uneori în poveștile cu multinaționale, a apărut posibilitatea să-și cumpere mașina de serviciu la un preț interesant. Pentru că de fapt n-avea nevoie de mașină, a cumpărat-o pentru noi (care nici noi n-aveam practic nevoie de mașină, dar era o ocazie prea bună ca să o ratăm).

După ce etapele premergătoare au mers surprinzător de lin (contractul de vînzare-cumpărare, plata impozitului, a taxei de mediu, a celei de înmatriculare și de talon), alaltăieri am avut prima surpriză: plec după programul de la birou către serviciul înmatriculări de pe Șoseaua Pipera, convins fiind că mă încadrez în programul de lucru care ar fi trebuit să se încheie la 19:30 (conform site-ului prefecturii). Ei bine, nu. Acel program se aplică ghișeelor care se ocupă de înmatriculări și permise pentru București; cîțiva pași mai încolo pe același culoar începe însă o altă dimensiune: pentru Ilfov programul se încheie la ora 16:00 (excepție făcînd joile cînd se prelungește pînă la 18:00). Această informație nu se găsește nicăieri pe site, deci trebuie să te „deplasezi la adresă” ca să o afli.

Evident, luni 14 iulie la ora 18:00 nu mai era nimeni, dar am profitat de faptul că ghișeul de informații funcționa totuși și am întrebat ce înseamnă punctul i) din lista documentelor necesare înmatriculării: „Certificatul de înmatriculare al fostului proprietar în care acesta a înscris transmiterea dreptului de proprietate”. Mi se răspunde că pe spatele certificatului de înmatriculare există o rubrică unde fostul proprietar (rețineți asta, se va dovedi important) trebuie să înscrie cui și cînd a înstrăinat mașina și să semneze. Găsesc rubrica respectivă și-mi trec numele și data contracului de vînzare-cumpărare, falsfic semnătura Alinei (doar nu era să mă întorc în cealaltă parte a Bucureștiului pentru ea) și aștept o nouă zi.

Marți 15 iulie ajung pe Șoseaua Pipera în jur de 8:20 și trag un bon de ordine cu numărul 011. Cele 2 ghișee (acum funcționale) serveau clienții 001 și 002. Deci aștept — cam 40 de minute. Cînd îmi vine rîndul, desfac dosarul și scot actele pentru verificare. Funcționarul public de după ghișeu, cu tipica figură acră și plictisită a funcționarului român, se apucă să le verifice fără să-mi răspundă la salut. Cerere: OK. Fișă de înmatriculare: OK. Taxă de mediu: OK. Carte de identitate mașină: OK. Dovada autenticității (de la RAR): OK. Certificat de înmatriculare: seria mașinii corespunde cu cea din cartea de identitate. Îl întoarce pe cealaltă parte, se uită la rubrica despre înstrăinare, se oprește și face un cerc peste text, sub locul de semnătură.

— Fostul proprietar trebuie să pună ștampila aici, îmi spune.
— Fostul proprietar e persoană fizică, ce ștampilă să pună? întreb, evident încurcat.
— Nu, nu, firma.

Îmi împinge încet teancul de acte înapoi peste ghișeu, privind prin mine. Îmi dau seama că n-are rost să insist, pe panou a afișat deja numărul de după mine. Faptul că multinaționala nu e fostul proprietar, ci cel anterior, nu-mi declanșează nici o conexiune. Întreb totuși, ca să mă asigur că drumul pe care urmează să-l fac pentru o nenorocită de ștampilă este totuși singurul:

— Altceva mai trebuie, mai lipsește ceva?
— Nu, doar ștampila, îmi răspunde.

O sun pe Alina să fie pregătită pentru vizită cu ștampila la îndemînă și pornesc la drum. Pipera – centru, 10 km dus, 10 km întors, aproximativ o oră în condiții de trafic oribil. La piața Charless de Gaulle se asfaltează de zor în sensul giratoriu, deci faptul că se circulă doar pe 2 din cele 3 benzi nu ajută deloc. Și alte locuri pe drum par mult mai aglomerate decît de obicei. Ștampila pusă în locul marcat nu se vede prea bine, dar nu-mi fac probleme, e probabil doar o formalitate cretină, pentru care „trebuia” să fiu întors din drum.

Ajuns din nou la ghișeu, trag bonul de ordine cu numărul 034 și aflu că am de așteptat după alte 10 persoane. Aștept, ce să fac? E deja trecut de 11:00 și n-am anunțat la birou că aș întîrzia… dar sper că de data asta se rezolvă.

Cînd îmi vine rîndul, sînt chemat la celălalt ghișeu. Alt funcționar, la fel de sictirit ca și primul, dar care totuși poate să răspundă la salut. Iau asta ca pe un semn bun și-i înmînez actele pentru verificare. Dansul începe din nou. Cerere: OK. Fișă de înmatriculare: OK. Taxă de mediu: OK. Carte de identitate mașină: OK. Dovada autenticității (de la RAR): OK. Ajuns la talon, se uită la rubrica despre înstrăinare și mă întreabă pe un ton agresiv:

— De ce e numele dumneavoastră trecut la cumpărător?

Nu înțeleg ce nu e în regulă. Încerc să mă gîndesc care ar putea fi problema, nu-mi vine nici o idee.

— Dar al cui trebuia să fie? întreb.
— Păi dumneavoastră ați cumpărat de la multinațională?
— Evident, nu, răspund. Doar ați văzut fișele de înmatriculare și contractul de vînzare cumpărare.
— Atunci de ce e numele dumneavoastră trecut aici?

Încep să bănuiesc că multinaționala trebuia să treacă numele Alinei și să ștampileze, deci textul de pe site și funcționarul de la informații mi-au întins o capcană cu formularea „fostul proprietar”. Nu era vorba de nici un fost proprietar. Era vorba de proprietarul trecut în certificatul de înmatriculare (multinaționala), care trebuia să treacă înstrăinarea către următorul proprietar (Alina). Îmi amintesc cum l-am întrebat mai devreme pe celălalt dacă mai e vreo problemă și cum mi-a spus că doar ștampila. Încep să mă enervez, pentru că presimt deja care va fi deznodămîntul.

— Păi de ce mă întrebați pe mine? Se pare că n-am nimerit răspunsul, pentru că ridică tonul și începe să mă apostrofeze de parcă eram un școlar scos la tablă nepregătit.
— Păi nu sînteți dumneavoastră proprietarul? Pe cine altcineva să întreb? Nu mai e nimeni aici.
— Dar nu înțeleg de ce îmi cereți mie să justific acțiunea (sau lipsa acțiunii) unei firme. Eu pot să vă răspund legat de lucrurile pe care le fac sau nu le fac eu. Nu știu ce să vă răspund cînd mă întrebați de ce altcineva n-a făcut nu știu ce.

Nu știe cum să continue în aceeași direcție, așa că se leagă de altceva.

— Plus că ștampila nu se citește. Nu se înțelege nimic. Trebuie să vă pună din nou ștampila, undeva unde să se poată citi, ca să mă asigur că scrie pe ea același nume de firmă ca în cartea de identitate.
— Păi colegul dumneavoastră mi-a făcut semn în locul acela mai devreme, evident că peste text nu are cum să se vadă. Ce vină am eu? Am pus ștampila unde mi s-a cerut.

Întoarce talonul pe partea cealaltă și desenează cu pixul un cerc mare într-o zonă fără text. Apoi îmi împinge teancul de acte peste ghișeu cu deja cunoscuta privire goală și-mi spune:

— Trebuie să puneți ștampila aici, ca să se poată citi ce scrie pe ea.

Nu-mi vine să cred că sînt trimis la plimbare pentru a doua oară legat de aceeași ștampilă nenorocită. Spumeg, dar nu pot să fac nimic. Mă urc în mașină și pornesc: 10 km dus, 10 km întors. De data asta durează chiar mai mult decît prima oară, pentru că între timp a început să plouă, iar bucureștenii cu mașini parcă sînt chiar mai proști cînd plouă decît în restul timpului. Ștampila pusă din nou, de data asta pe locul fără text, se vede foarte bine și e ușor de citit. Sper că măcar acum nu se vor mai lega de ea, dar am o vagă bănuială că se vor lega de altceva.

Trag bon de ordine (numărul 083) și mă așez pentru a treia oară la coadă. Am 24 de persoane în față de data asta, și totul merge foarte, foarte încet. Cînd se afișează numărul 080 mă apropii de ghișeu cu dosarul și numerele în brațe, pregătite. Numărul 081 e chemat la primul ghișeu, unde funcționarul care m-a trimis prima oară după ștampilă a fost înlocuit de un altul. La celălalt ghișeu e același funcționar cu atitudine de profesor de provincie, care se mișcă extrem de încet, tastează cu 2 degete, are timp și de discuții de complezență și chiar îi zîmbește celui cu numărul 082, un tip îndesat și negricios, îmbrăcat cu bermude, cu față și profil tipice de bișnițar, posibil chiar unul din mulții care-și oferă serviciile „de înlesnire a procedurii” pe la poarta instituției.

Deși pare că voi încăpea din nou pe mîna lui și trebuie să recunosc că nu sînt foarte încîntat sau nerăbdător, „prietenul meu” se ridică după ce termină cu bișnițarul, stinge afișajul cu numărul de ordine și dispare. Între timp, la celălalt ghișeu s-a insinuat cineva fără bon de ordine. Îi atrag atenția că e rîndul meu și se justifică că a mai stat o dată la coadă, a fost trimis să rezolve nu știu ce și i s-a spus să vină direct în față cînd se întoarce. Eu stau pentru a 3-a oară la coadă pentru că mi se pare un lucru de bun simț, dar probabil aici greșesc eu: mă aștept ca toată lumea să se ghideze după aceleași reguli ca și mine. Nu pot să-i sparg fața, deși aș vrea. Nici să mai continui discuția nu are sens. Ce mai contează 10 minute, cînd e deja ora 12:30? Aștept să-mi vină rîndul și mă întreb dacă celălalt s-a cărat intenționat cînd a văzut că m-am întors cu ștampila.

În cele din urmă ajung la ghișeu, în fața celui de al treilea funcționar. Se reia dansul actelor. Totul e ok. Ajunge la talon, nu aruncă nici măcar o privire către zona cu ștampila și informațiile despre înstrăinare, trece mai departe la actul următor din teanc. După cîteva minute îmi ia numerele vechi, îmi întinde dosarul și-mi indică un alt ghișeu unde trebuie să merg să plătesc pentru numerele noi. Aproape că nu-mi vine să cred că s-a terminat. Nu m-a întrebat nimic, nu a comentat nimic. Și evident n-a avut nevoie să citească ce scrie pe nenorocita de ștampilă! Nu stau pe gînduri, mă îndrept repede către celălalt ghișeu, dar elanul îmi este frînt pentru că între timp a dispărut și doamna din spatele lui…

Trec alte minute bune, dar îi înmînez pînă la urmă dosarul cucoanei. E mult mai amabilă decît ceilalți, îmi zîmbește și vorbește normal, dar în timp ce frunzărește dosarul se oprește brusc la foaia cu decizia de calcul a taxei de mediu și-mi zice:

— Păi n-ați plătit taxa de mediu!

Simt cum se înmoaie podeaua sub mine și deja mă întreb în ce colț al Bucureștiului voi mai fi trimis de data asta. Înjur în gînd că m-am lăsat păcălit, că m-am bucurat prea devreme.

— Sigur că am plătit-o, aveți chitanța acolo.

Nu o găsește. Se duce cu dosarul la colegul care verificase actele să-l întrebe. Ăla a văzut chitanța, i-o arată și ei.

— Ați plătit 53 de milioane taxa de mediu? se miră.
— Da. Dar am fost surprins plăcut, mă așteptam să fie dublă suma cînd am calculat-o la ANAF pe site.

„Prietenul meu”, între timp întors la ghișeu, intervine:

— Ei, ați avut noroc că au greșit cumva…

Aș vrea să-i zic cîteva chestii simțite, printre dinți. Ca să vezi, facem conversație, rîdem împreună, ne simțim bine…

— M-aș mira să greșească în favoarea noastră, a ăstora care aștptăm pe la ghișee și plătim taxe, zic privindu-l intens. Sper că am fost suficient de clar cam cît chef de conversație am cu el și se pare că înțelege, dintr-o dată e foarte absorbit de ceva de pe monitorul computerului.

Întoarsă la ghișeu, doamna scoate chitanțierul, caligrafiază atent și cu grijă numele, suma, numărul ales de mine. Mă întreabă dacă nu am totuși să-i dau suma exactă, ca să nu mai dea rest. Îi zîmbesc forțat și mă scuz că nu am decît bancnote mari. Îmi dă restul, dar nu și chitanța. Se ridică și se duce din nou la colegul la ghișeul de unde am venit, unde se sfătuiește cu colegul dacă să mă cheme peste trei ore după numerele noi, sau să mă amîne pentru mîine. Sper din tot sufletul să nu fie mîine, am auzit cum pe altcineva a chemat „mîine după ora 11”. Alte drumuri și mîine, alte ore pe drum, alte întîrzieri la birou?

— Veniți peste trei ore, îmi zice cînd se întoarce.

Deci am înmatriculat mașina. Nu m-a costat „dăcît” o zi din viață, 40 km parcurși de pomană, și milioane de neuroni care s-au sinucis. Îi declar nuli.

Categorizat: Bălmăjeli, Bucureștene, Românisme | Vizualizări: 24

Comentarii închise.