„Doar două lucruri sînt infinite: universul și prostia umană. Iar în legătură cu primul nu sînt sigur.”Albert Einstein

Aventurile lui Augie March

28 februarie 2010 | Comentariile sunt închise pentru Aventurile lui Augie March

Saul Bellow - Aventurile lui Augie March O carte „grea”! Coperta cartonată și cele 751 de pagini atîrnă cam 600-700g, dar Saul Bellow scrie extraordinar de bine și de curgător. Este un maestru al descrierilor neașteptate, folosește metafore surprinzătoare dar incredibil de grăitoare și în general te ține lipit de personajele colorate țipător, de la prima pînă la ultima pagină.

Mie mi-a luat vreo 2 luni și jumătate s-o citesc, dar este numai vina mea: citesc doar pe toaletă! Ca atare, sînt un intelectual de budă, așa cum mulți concetățeni sînt intelectuali de metrou. Nu mă refer aici la cei care citesc Libertatea sau Click, despre care cred că ar deveni mult mai culți dacă ar încerca să descifreze mesajul colțunașilor și pisicuțelor imprimate pe hîrtia igienică, ci la studentele pretențioase, cu degetul mic ițindu-se, semeț dar totodată delicat, dintre paginile de hărtie proastă și galbenă ale colecției Adevărul, la doamnele cu căciulă de vulpe polară, oftînd discret dar mustind de pasiune neexploatată peste ultima producție a liniei de asamblare Sandra Brown, sau la inginerii cu mustăți îngălbenite de la țigările fără filtru, dar cu abonament la biblioteca de cartier.

Deci nu faceți ca mine, dedicați mai mult de cîteva minute pe zi acestei cărți, și nu cred că veți regreta. Dar nu încercați să găsiți prea multe înțelesuri ascunse, nu cred că sînt. Sau poate nu le-am remarcat eu…?! Foarte posibil, dar nici n-aș lua de bun ce zice un oarecare Martin Amis, care face și introducerea, și pe care editorul a considerat necesar să-l citeze pe coperta 4 doar cu prima frază: „Aventurile lui Augie March reprezintă Marele Roman American. Nu e nevoie să căutați mai departe.” Spre norocul lui, introducerea cărții e scrisă mult mai bine începînd cu paragraful al doilea.

De altfel am avut senzația pe la ultimele 30-40 de pagini că și autorul s-a cam plictisit și a încheiat în grabă, ca să scape de o corvoadă. Cu toate astea, cartea mi-a plăcut foarte mult, au fost nenumărate pasajele la care am gîndit „ce n-aș da să pot scrie așa…”, dar mi-aș dori să o pot citi în original. Inevitabil se pierde ceva prin orice traducere, dar în cazul de față nu știu cîtă încredere ar trebui să mai am în prestația doamnei Nadina Vișan, care, de exemplu, la pagina 585 pe ultimul rînd, scrie cu nonșalanță: „Totuși aveam numărul lui Sylvester la Coyoacan și aveam de gînd să-l sun dacă rămâneam complet pe geantă.” (sublinierea îmi aparține). Chiar dacă dex online pretinde că e o variantă acceptată a cuvîntului „jantă”, parcă tot ca dracu’ arată și sună… dar fie, poate sînt puțin nedrept, să zicem că a fost o greșeală de dactilografiere.

Gata, mai departe cîteva fragmente care mi-au plăcut în mod deosebit și pe care le-am însemnat pe măsură ce citeam. Pe un post-it lipit de coperta interioară, cum altfel? Doar nu direct pe pagină… Cine oare și-ar dori să apară la știrile de la ora 5, prezentat drept „nefericitul tranșat de nevastă cu un cuțit de corespondență, din cauză că i-a mîzgălit cărțile”?! Eu nu!

„Ne-a luat cam o oră să ajungem la azil — cu ferestrele sale zăbrelite, gardul înalt de un stat de om, curtea de asfalt, negură adâncă. În biroul mititel de sub scară, o administratoare cam isterică ne-a luat actele și l-a trecut în catastif. Ni s-a dat voie să mergem cu el până la dormitor, unde erau și alți copii sub radiatorul pus sus pe perete, care ne priveau. Mama l-a ajutat pe George să-și scoată haina și pălăria de om mare și, în cămașa lui cu nasturi mari, cu capul albicios și degetele mari, albe și înghețate — mă tulbura că arătau a degete de bărbat —, s-a ținut lângă mine, aproape de pat, iar eu i-am mai arătat odată mișcările simple pentru încuierea sacului de voiaj. Dar n-am reușit să-l distrag de la teroarea ce-o simțea față de acel loc și de băieții aceia asemănători lui — căci nu mai văzuse așa ceva. Și când și-a dat seama că-l lăsăm acolo și-a dat drumul sufletului, adică a început să geamă prelung, lucru mai rău decât lacrimile, deși cu multe grade mai prejos de plânset. Atunci mama s-a prăbușit complet. În acel moment i-a luat capul lui deosebit și țepos în brațe, l-a sărutat și a început să plângă. Când am încercat după o vreme să o iau de acolo, Georgie a vrut să vină după noi. Am plâns și eu. L-am dus înapoi la pat și i-am zis: «Stai jos». Iar el s-a așezat și a gemut. Ne-am dus apoi în stația de tramvai și am așteptat acolo, lângă stâlpul negru, răsunător, să vină tramvaiul și să ne întoarcem de la periferiile orașului.”pag. 102-103

 

„[…] Doar o anumită încetineală a respirației ce atrăgea atenția asupra nărilor lui groase îți dădea un sentiment al greutăților prin care trecea și al eforturilor pe care le depunea ca să fie răbdător.Am observat astfel, privind acest om lat în spate, firea maimuței îmblânzite și promovate să poarte pantaloni și să lucreze în birou. Aceasta vine în contradicție cu acea imagine desfigurată a unui Dumnezeu care din cauza păcatului său se prăbușește din Rai; sau a aceleiași copii proaste entuziasmate și înfierbântate de promisiunea de grație, de a-și recăpăta sfințenia și poziția aurită. Credința lui Lubin era aceea că nu căzuse din Paradis, ci se ridicase din caverne. Dar era un om bun și aceasta nu e în nici un fel o încercare de a-l zugrăvi în culori urâte, ci propria lui părere.”pag. 277

 

„Dacă te nimereai să nu-i intri lui Mimi în grații, se arăta necruțătoare și, în timp ce îl asculta pe Sylvester, se tot gândea la soră-sa înlănțuită în îmbrățișarea unui bărbat mai vânjos și dând din brațe de plăcere, ceea ce m-a făcut pentru o clipă s-o disprețuiesc pentru cruzimea de care dădea dovadă când deschidea ochii larg și-l îndemna pe Sylvester să vadă această imagine oglindită în ei.”pag. 316

 

„[…] Eram mult prea deznădăjduit să-i mai țin piept. Nu mai găseam nimic care să mă susțină, așa ca pe el, ceva pe care să-l pot vedea, în care să pot avea încredere, căci totul era vag în jurul meu, chiar dacă de o mare încăpățânare.”pag. 371

 

„Eu nu mă puteam hotărî să cred că totul era turnat în beton și că nu se mai găseau ocazii de fericire care să nu fie doar iluziile unor oameni cărora nu li se permitea să uite de dezamăgirea permanentă, de durerea mai mult sau mai puțin permanentă, de moartea copiilor, iubiților, prietenilor, prăbușirea idealurilor, bătrânețea, respirația urât mirositoare, dinții care se clatină; și poate ce era cel mai greu de tolerat era înăsprirea unui caracter detestabil, care se întărește ca un os, asemeni unui schelet secund care scârțâie cel mai cumplit când ți se apropie sfârșitul.”pag. 375

 

„Mi-aduc aminte că eram într-o piață de pește din Neapole (iar napolitanii nu sunt oameni care să renunțe ușor la legăturile de rudenie) — această piață de pește unde midiile erau așezate în buchete cu panglici colorate și felii de lămâie, cu caracatițe cu bumbi ce putrezeau și se scofâlceau pe trupul lor gelatinos, pești de culoarea oțelului sângerând și alții cu niște solzi ca niște monede — și am văzut un cerșetor bătrân cu ochii închiși șezând între cochiliile goale, care-și scrisese pe piept cu mercurocrom: Profitați de moartea mea iminentă și trimiteți salutări celor dragi din Purgatoriu: 50 de lire.pag. 414

 

„– […] Copiii cresc. Timpul îi ajută mai mult decât mamele și tații. Părinții își asumă prea mult credit oricum.”pag. 428

 

„[…] Dar jos la zócalo automatele cântau toată ziua Salud Dinero sau Jalisco, și era un vacarm cumplit, bocăneala rapidă și duală a mariachilor și dondăiala scripcarului fonfăit și orb care scârțâia din arcuș ca nebunul, plus zarva făcută de motoarele și claxoanele autobuzelor, și tot acest amestec constituia albia dizarmoniilor mele.”pag. 525

 

„[…] Nu e atât de groznic până la urmă că viața ți se sfârșește, ci că se sfârșește cu atât de multe dezamăgiri esențiale.”pag. 585

Și ca să închei într-o notă orecum mai veselă, unul din personajele cărții, nebun de legat ca mai toate celelalte, care își dedicase viața studierii resorturilor fiziologice ale lenei, susținea că în momentul în care se va putea eradica lenea, omenirea va deveni ceea ce Dumnezeu a intenționat de fapt.

Amin!

Categorizat: Cărți | Etichetat: , , | Vizualizări: 112

Comentarii închise.