„Telegraful e un fel de pisică foarte, foarte lungă. O tragi de coadă la New York iar capul miaună la Los Angeles. Radioul funcționează la fel: transmiți semnale aici, le recepționează acolo. Singura diferență e că nu există nici o pisică.”Albert Einstein
As the senior managers weren’t the ones doing the bug investigating, they did what most senior managers do when they need something done—they kept bugging the person actually debugging the code. After all, everyone knows developers will debug problems faster if you pester them for status reports and pointedly lurk outside their office.
Dar cum nu managerii erau cei care investigau problema, au făcut ceea ce
fac majoritatea managerilor atunci cînd vor să se întîmple ceva: l-au bătut la cap pe cel care investiga cu adevărat eroarea. Că doar știe toată lumea: programatorii investighează problemele din cod mai repede dacă-i freci cerîndu-le permanent rapoarte de progres, sau dai tîrcoale în jurul biroului lor.
A fost o coincidență mare că am dat peste articolul ăsta tocmai azi, cînd a trebuit să asist la o scenă penibilă la birou. După ce acum mai bine două luni (cred) au pus o ședință de status specială pentru proiectul ăsta (vezi status reports mai sus), bașca, pe lîngă ședința zilnică, acum au început să întrebe foarte agresiv cînd o să fie gata. Iar cînd colegul pe care a picat de data asta măgăreața (eu am tăcut ca un filozof ce sînt) a dat din colț în colț ca să recunoască, într-un final, că nu știe, managerul cu pricina a făcut spume la gură că ăsta nu e un răspuns acceptabil.
Ca să ilustrez situația printr-o analogie, lucrurile ar sta cam așa:
Cineva a smuls doi zugravi din pat în toiul nopții și i-a dus într-un castel medieval din munți. După ce i-a plimbat, pe întuneric, prin vreo 2-3 încăperi zugrăvite cîndva de alții, a început să le ceară insistent răspuns la întrebarea cît mai durează să termine de spoit restul camerelor din castel. Ba chiar bate din picior, riscînd să-și strice botina fină și glezna grațioasă, că „nu știu” nu e un răspuns acceptabil, trebuie să răspundă cumva, nu-l interesează cum, ca să poată spune și el, la rîndul lui, mai departe.
Acuma, ar fi varianta 1) să minți cu nerușinare – cum ar veni „Doo minute, Turkish!”, sau b) să spui adevărul: n-ai o vedere de ansamblu întrucît codul are niște zeci de mii de linii de cod, e scris cu picioarele de niște diletanți înainte de aterizarea ta în proiect, specificațiile sînt mai mult verbale și mult noroc să-l găsești fix pe Nea Caisă ăla care știe răspunsul corect la una din zecile de chestii ce te blochează în clipa asta, infrastructura clientului e o mare cutie neagră și nimeni nu știe exact cum funcționează, plus managerii care îți stau permanent în coaste ca niște unelte de cizmărie folosite la găurit, DECI N-AI NICI CEA MAI VAGĂ IDEE!
Varianta a doua am încercat-o, de mai multe ori chiar… și n-a ținut. Pentru că, de fapt, adevărul nu e indicat în astfel de situații. Și nici diplomatic. Și-ți mai aduce și evaluări de performanță negative, că ești contra.
Deci, să-i fut pe toți! Măcar de o muie puteau să aranjeze și ei, dacă tot sînt niște lăbari…
23 iulie 2023 | Comentariile sunt închise pentru Progres efectiv
Exact așa mă simt de vreo 3 luni, de la trecerea pe alt proiect (ca alternativă la concediere). Sigur, bate clar șomajul, dar sunt zile în care am senzația că dau la lopată dintr-o grămadă nesfîrșită de căcat. Diferența, față de miile de linii de cod în care trebuie să „sap” zi de zi, e că la grămada de căcat măcar s-ar vedea un oarecare progres de la o zi la alta…
31 octombrie 2020 | Comentariile sunt închise pentru Adio, bătrîn prieten
După 11 ani în care aproape că nu l-am oprit, a venit momentul să mă despart de bătrînul meu mac pro.
O sculă de excepție, care continuă să meargă perfect chiar și azi. O calitate nemaiîntîlnită la nici un computer modern, din nefericire nici măcar la cele de la Apple… MacBook Pro-ul de la birou, model mult mai recent, a ajuns în service de 2 ori într-un an pentru probleme cu tastatura și cu încărcarea bateriei; de fiecare dată „reparația” a constat în schimbarea plăcii de bază, printre altele, adică practic alt computer.
Modelul ăsta de computer fusese abandonat inclusiv de Apple – cel mai recent sistem ce se putea instala „oficial” era OS X 10.11 „El Capitan” din 2012. Neoficial însă, am rulat cu succes foarte multă vreme High Sierra 10.13 din 2017 (pentru informații suplimentare vezi High Sierra Patcher creat de DosDude). Abia cînd am pus Mojave (de, mirajul dark mode) lucrurile au început să o ia razna complet… deși era clar vina sistemului de operare, nu a hardware-ului.
Avînd 2 porturi ethernet gigabit, l-aș fi putut folosi pe post server de web sau de virtualizare. Din păcate, consumul mare de energie nu se justifica în genul ăla de aplicații, unde încărcarea operațională ar fi fost relativ mică. La începutul anului mi-am cumpărat un mac mini pe care-l folosesc ca workstation principal, iar de atunci bătrînul pro doar aduna praf. Nu prea mai avea rost să-l păstrez. Ceea ce nu înseamnă că nu mă întristează foarte rău…
18 ianuarie 2020 | Comentariile sunt închise pentru Ce a mai fost nou în 2019
De departe cea mai mare chestie a fost absolvirea Crenguței. Și nu numai că a absolvit… a luat și examenul de licență, și pe ăla de admitere în baroul București!
Bravo iubito, ești cea mai tare! La propriu; eu n-aș mai putea face asta acum nici dacă viața mea ar depinde de asta!
Și nu a fost doar anul ăsta, evident. Patru ani de muncă intensă și fără oprire! Frățioare!
Și, cum se întâmplă de obicei, se pare că nu a fost oricum sfîrșitul, pentru că urmează… wait for it… mai multă muncă. Proaspăt angajată la o firmă de avocatură (mă rog, relativ – de vreo patru luni), m-a anunțat că trebuie să muncească în weekend.
Tata a continuat să refuze să vorbească cu noi. Pe 9 februarie, cînd a murit socrul meu, Crenguța a încercat să-l sune și să-i spună de înmormîntare și probabil a crezut că are vreo legătură cu ziua mea și nu i-a răspuns, dar i-a trimis un SMS spunând practic să-l lăsăm în pace. Ceea ce am făcut, mulțumesc frumos. Sau mai bine zis, să te sparg.
N-am mai făcut nimic în legătură cu asta. Nici nu știu ce, nici nu știu dacă ar trebui. N-aș vrea să mă gîndesc că-și petrece ultimii ani singur, departe de copii și nepoți, dar dacă pe el atît îl duce capul… n-am cum să-l oblig.
