«Dacă un birou dezordonat indică o minte dezordonată, atunci un birou gol ce indică?»Albert Einstein
De căsnicie. Azi. Happy Anniversary!
Get the Flash Player to see this content.
P.S.: „Mulțumită” conexiunii ADSL de tot rahatul, n-am putut pune versiunea hidef (chiar și asta merge destul de prost și se mai poticnește din cînd în cînd). O găsiți pe Youtube:
Since I’ve Been Loving You – Jimmy Page & Robert Plant
Ralph Baer, inventatorul primei console de jocuri video, a împlinit luna asta 90 de ani. La mulți ani!
Via Ironic Sans
Am avut la un moment dat un televizor alb/negru (din păcate nu-mi aduc aminte numele sau modelul, posibil un Sport1) care avea încorporată o clonă de Pong. La capătul a 2 cabluri lungi erau atașate niște potențiometre, prin răsucirea cărora se putea controla mișcarea paletelor pe ecran. Jucam ore în șir cu tata, chiar și cînd potențiometrele paradite făceau ca mișcările paletelor să fie sacadate și imprevizibile. Sînt ultimele mele amintiri cu tata într-o activitate de familie, nu mult după aia a urmat divorțul și s-a dus dracului tot.
Deci mulțumesc Ralph Baer! Fără să știi (și fără să știu), ai un loc foarte special în sufletul meu.
David Friedman, autorul interviului, povestește:
La un moment dat în timpul interviului și-a exprimat frustrarea că în zilele noastre copiii nu mai citesc pentru că sînt prea ocupați să se joace cu smartphone-urile lor. Așa că l-am întrebat dacă e de părere că puștii joacă prea multe jocuri. A deschis cumva din greșeală o cutie a Pandorei cu invenția lui? Răspunsul lui:
Da. Un pic da. Dar eu am crezut că vin cu un joc de familie. Dacă stai să te gîndești un moment, ce e jocul de ping pong? Nu poți juca ping pong singur. A fost conceput să fie jucat de doi oameni. Și am avut și versiuni pentru 4 mîini ale jocurilor de ping pong și hockey încă de la început. Întotdeauna l-am considerat un joc de familie. Și apoi a cam degenerat într-o chestie pentru un singur jucător la care eu nu m-am gîndit niciodată.
Și atît de adevărat.
Via cagle.com. Caricatură de Jiho / Cagle Cartoons.
Get the Flash Player to see this content.
Două săptămîni – și vreo 10 milioane – după vizita la urgență am lămurit misterul: n-am nimic în cap!
Astăzi e a doua zi fără nici un strop de cafea sau pepsi. E greu. Aseară la ora 10 eram zombie, abia-mi țineam ochii deschiși și făceam eforturi să vorbesc coerent. Astăzi e chiar mai rău, la ora 11 ziua îmi pică capul pe masă la birou. It’s not looking good.
Noaptea trecută pe la ora 1 am ajuns prima dată în viață – sper că și ultima -, la camera de gardă a Spitalului Universitar de Urgență (fost Municipal).
În jur de ora 21:30, din senin și fără nici un avertisment, m-a pocnit o durere de cap fenomenală care m-a făcut să mă tăvălesc pe jos și să încerc să-mi smulg capul de pe umeri cu mîinile goale. Propria inimă îmi era dușman, la fiecare bătaie îmi trimitea o sferă de lavă incandescentă care-mi pornea din ceafă și mi se spărgea în creștet, radiind apoi prin toată țeasta și zdrobindu-mi urmele (oricum vagi) de rațiune. Îmi strîgeam capul în pumni pentru că aveam literalmente senzația că e nevoie să-mi proptesc oasele craniului împotriva forței din interior, care amenința să mi le înmoaie și apoi să le împrăștie cu tot cu creieri pe podea. După o vreme n-am mai îndrăznit nici să deschid ochii prea des, de teamă că-mi vor sări din orbite cu un sunec sec de dop de plută ieftină smuls cu forța din gîtul unei sticle de vin acru.
Luni 21 februarie, chiar de ziua ei, Sabina a ajuns acasă și a deschis poarta ca să poată intra cu mașina în curte. Bobiță, un maidanez al naibii de simpatic pe care-l salvase în urmă cu cîteva luni de pe stradă și-i „reparase” fractura deschisă de la unul din picioare, a ieșit ca de obicei din curte să tragă o raită prin împrejurimi.
Lipsa totală de activitate din ultima vreme trebuie pusă numai într-o oarecare măsură pe seama lenei mele proverbiale. Ultimele aproximativ trei săptămîni au dus la cea mai impulsivă și – aparent – nebunească hotărîre din viața noastră de pînă acum: în data (istorică) de 10 august 2010 ne-am cumpărat casă la țară, la 30km de București!
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
Get the Flash Player to see this content.
Dacă în seara zilei de 9 mai n-ați fost la Sala Palatului, atunci puteți să mă credeți pe cuvînt: ați pierdut un mare spectacol oferit de Dianne Reeves și trupa ei.
A fost o seară memorabilă, iar Crenguța a decis că cel mai frumos cadou de ziua ei ar fi s-o repetăm și pe 7 iulie la Poreč în Croația, la Valamar Jazz Festival. 
Vom fi deci gruppies pentru Dianne, abia așteptăm! 
Nu, nu e vorba de Șapte ani în Tibet, nici de șapte ani de ghinion, ci de ceva oarecum la mijloc: șapte ani de căsnicie împliniți sîmbătă, 17 aprilie.
În ciuda unui cuier care s-a încăpățînat să-i răsară din cap Crenguței în multe fotografii, de fiecare dată dînd impresia unei cruci, nu ne-am lăsat acaparați de extazul mistic și n-am făcut cununia religioasă (încă).
Dintr-o pornire tradiționalistă de neînțeles, am ținut să o trec pragul în brațe. Nu s-a ales cu nici un cucui, și nici nu m-am împiedicat, surprinzător!
Iar cadourile au fost pe măsură, dacă ar fi să menționăm doar: o icoană naivă pe sticlă reprezentîndu-l pe sfîntul Nectarie… (ok, recunosc, nu știu pe cine reprezintă, dar o să revin cu clarificări )
… și o oală sub presiune, pentru fericirea veșnică a burților noastre ghiftuite cu fasole! Amin!
Happy Anniversary, dear!
P.S.: Fotografiile arată foarte bine, faza cu vigneta și cu virarea în sepia e doar ca să ascundă faptul că scannerul meu e foarte, foarte handicapat…
În ajunul Crăciunului, cînd mă întorceam de la cumpărături — tocmai aflasem că mama ar vrea să-și cumpere cuptor cu microunde, așa că am hotărît să i-l facem noi cadou —, m-am aplecat să pun cutia jos și gata, nu m-am mai putut ridica decît schimonosindu-mă de durere.
Nu știu ce s-a întîmplat, în cel mai bun caz o problemă musculară, în cel mai rău un disc deplasat. Cert este că de atunci mă ung aproape fără oprire cu Finalgon, un unguent care ustură ca dracu’, și încă nu am scăpat de durerile ucigătoare. Dar funcționez. Cu greu, și mai mult așezat, sau țeapăn ca un par dacă stau în picioare, dar funcționez. Sau ce fac eu zilele astea inutile, frustrante și depresive…
Dragă surioară, să fii sănătoasă și fericită! Restul sînt detalii…
Semnat,
Big Brother
P.S.: N-am avut cum să-ți activez roamingul (pe care nu înțeleg de ce nu-l lași activat, că nu te costă nimic), dar dacă intri pe site la Vodafone și-ți faci cont, ți-l poți activa tu singură. Baftă.
P.P.S.: Am înțeles de ce ți-ai dezactivat roamingul, că la Sighetul Marmației ți se conecta automat la un operator de telefonie din Ucraina. Soluția mai simplă era să pui telefonul pe selecție manuală a operatorului, în felul ăsta nu mai ai surprize.
Am început să scriu articolul ăsta pe 22 iunie și l-am terminat după mai mult de 4 luni, pe 14 noiembrie. Am decis să-l public însă cu data de 8 noiembrie 2009, data la care bunica mea împlinea 90 de ani.
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
Sîmbătă (20 iunie) am fost la Buzău. De fiecare dată cînd ajung acolo mă simt de parcă cineva m-ar fi încuiat în dulapul cu shelete, aruncîndu-mă apoi într-un malaxor gigantic, violent și implacabil.
Nu e doar aerul prăfuit și provincial al orașului — oraș de borfași și de curve, cum spune prietenul meu George. S-au schimbat multe în cei 15 ani de cînd am plecat, dar nu suficiente încît o plimbare să nu-mi provoace avalanșe de amintiri din copilăria zbuciumată de acolo.
La mulţi ani, iubito! (Te rog să remarci: n-am zis iubiţel, da? )
