„Niciodată nu memora ce poți căuta în cărți.”Albert Einstein

Ba p-a mă-tii…

03 martie 2015 | Comentariile sunt închise pentru Ba p-a mă-tii…

Cine a zis că timpul le rezolvă pe toate a fost un cretin.

În curînd se fac 6 luni de cînd a murit Dexter și nu e deloc mai ușor. Din contră. La început eram pur și simplu stupefiat de durere, mintea mea nu reușea să cuprindă grozăvia lucrului care tocmai se întîmplase; dar de atunci am avut timp să mă gîndesc la o mie de lucruri în o mie de feluri diferite. Și nu e deloc mai bine.

În zilele cînd nu sînt complet amorțit de durere, sînt furios. Atît de furios încît seara mă dor fălcile de la scrîșnitul din dinți. Atît de furios încît îmi vine să urlu ca un lup turbat la lună. Am și făcut-o odată în mașină, în drum spre casă. Singurul efect a fost că am răgușit și abia am vorbit cîteva zile. Atît de furios încît realizez după cîte o oră că am stat într-o poziție incomodă și încordată cînd încep să protesteze mușchii întinși nefiresc. Și e o furie rece și uscată, tăioasă și plină de spini, care se întreține singură la un nivel vecin cu nebunia și nu se consumă, nu se subțiază, nu se îngroașă, doar îmi astupă gura și nasul și ochii, mă sufocă și-mi întunecă mințile.

În zilele cînd nu sînt nici amorțit nici furios, mintea-mi toacă febrilă aceleași întrebări fără răspuns: l-aș fi salvat dacă-l duceam la veterinarul din sat, la 5 minute distanță, în loc să-l plimb o juma’ de oră în mașină, să horcăie și să moară singur, pe podeaua jegoasă și tare, eu fiind la volan și gonind nebunește punîndu-le viața în pericol și Crenguței și Sabinei încă nenăscută, în loc să fiu lîngă el să-i spun cît de mult îl iubesc și cît de rău îmi pare pentru toate dățile în care i-am făcut rău, culminînd cu răul ăsta indescriptibil? Dar oare găseam pe cineva la cabinetul din sat, sau pierdeam și mai mult timp încercînd mai întîi acolo? Dar oare dacă îi turnam apă oxigenată pe gît aveam vreo șansă să-l salvez? Dar dacă o luam pe altă rută în seara aia oare nu scăpa? Dar dacă l-aș fi avut în lesă, cum ar fi trebuit, oare îl vedeam înainte de a apuca să culeagă otrava de jos? Dacă nu, aș fi reușit să i-o scot din fălcile încleștate înainte de a apuca să înghită? Dar dacă n-aș fi avut căștile pe urlechi cu muzica urlînd, oare n-aș fi remarcat mai devreme că e ceva în neregulă? Oare n-aș fi fost mai atent la el în loc să mă gîndesc la tîmpenii cu capul în nori?

Într-o zi cînd ploua torențial mi-am aruncat privirea pe fereastra bucătăriei și i-am văzut mormîntul din fundul curții, șirul de pietre albe care-l mărginește contrastînd puternic cu fundalul plumburiu al zilei, al gardului, al pămîntului, al aerului. Am avut o fracțiune de secundă senzația că am un coșmar, deși eram cu ochii larg deschiși și stăteam în picioare: l-am văzut viu pe fundul gropii unde l-am așezat, luptîndu-se să răzbată la lumină, am văzut valuri de noroi gros, roșu și lipicios ca sîngele, astupîndu-i gura și ochii și împingîndu-l în jos, tot mai jos. Și am plîns. Un plîns fără finalitate, un plîns care doare acuțit și fierbinte din fundul hăului căscat în mine. Un plîns care nu eliberează, nu liniștește, nu împacă. Numai doare și secătuiește orice urmă de vlagă și de speranță.

Iar tot șuvoiul ăsta de fiere mă inundă în fiecare zi, iar cînd sînt mai nedormit decît de obicei, chiar de mai multe ori pe zi. Îl văd ghemuit pe canapeaua din sufragerie la orele mici ale dimineții cînd într-un final mă retrag să mă culc. Îl simt pe pătura cu care mă învelesc, pe care mama Crenguței o întindea pe canapea cînd stătea el acolo, ca să nu agațe cu ghearele țesătura. Îl văd cum venea să cerșească o bucățică de carne cînd pregătesc mîncarea cîinilor. Îl aud cum latră la auzul ușii de la intrare, cînd ajung acasă. Și de fapt răsună și mai tare faptul că mă aștept să-l aud, dar e liniște, nu latră nimeni…

Iar dimineața cînd deschid ochii după prea puține ore de somn îl văd împleticindu-se și fugind speriat de mine, cum a făcut cînd au apărut primele efecte ale otrăvii. Îi era frică că o să-l cert? Se instalaseră deja efecte neurologice care-l împiedicau să mă recunoască? Alte întrebări peste toate celelalte întrebări…

Și de fiecare dată aceeași senzație de hău fără fund care-mi pornește din gît, îmi urcă în fundul ochilor, îmi coboară în stomac și mă înghite imediat cu totul, mă învăluie într-o smoală neagră și amară, plină de pietre ascuțite și grele ca pietrele de moară.

Sîmbătă am ajuns întîmplător dînd clickuri din articol în articol pe net, pe pagina de facebook a lui Ricky Gervais. Printre fotografii era și asta, cu comentariul „Dacă animalele nu sînt primite în rai, nu vreau să ajung acolo.”:

Dacă animalele nu sînt primite în rai, nu vreau să ajung acolo. - Ricky gervais

Înainte eram destul de indiferent față de subiectul religie. Aș fi vrut să cred că există un dumnezeu, dar aveam nevoie de ceva mai concret decît tîmpenia crede și nu cerceta. Nici una dintre religiile depre care am auzit nu mi-a răspuns cu adevărat și convingător la întrebări, dar recunosc că nici nu am căutat cu prea mare tragere de inimă. Acum în schimb am devenit aproape alergic la orice e legat de religie. Dacă totuși există un dumnezeu care a considerat că toată această suferință, a lui Dexter și a noastră, trebuia să se întîmple, nu am să-i transmit decît un singur lucru: s-o fuți pe mă-ta, cu tot cu căile tale nebănuite!

Dar nu există. Iar singurul vinovat pentru toate astea este un gibon scelerat, un retardat despre care nu m-aș mira să aflu că merge la biserică duminica și bate cruci pioase, și îmbăloșează toate icoanele hidoase înșirate pe pereți ca la piață, și care probabil crede că dumnezeul lui la fel de scelerat, după chipul și asemănarea căruia a fost creat, i-a dat dreptul să împartă moartea cum consideră de cuviință, de parcă ar turna apă la flori.

Sper ca specia umană să dispară într-un final de pe fața pămîntului, pentru tot restul eternității, ca să se poată restaura echilibrul — sau mai degrabă entropia cosmică, dar naturală și firească de la începuturile timpului.

Categorizat: Delir nocturn, Noi | Etichetat: , , , | Vizualizări: 12

Comentarii închise.