„Telegraful e un fel de pisică foarte, foarte lungă. O tragi de coadă la New York iar capul miaună la Los Angeles. Radioul funcționează la fel: transmiți semnale aici, le recepționează acolo. Singura diferență e că nu există nici o pisică.”Albert Einstein

Noaptea minții

17 martie 2020 | Nici un comentariu »

În ziua în care în țărișoară se decretează stare de urgență pe motiv de 🎧virus, corona, mă duc și io ca omu’ la farmacia Helpnet 148 de pe lîngă casa omului, să iau de-ale gurii, de-ale gîtului, de-ale altor organe.

Găsesc ușa larg deschisă, dată de perete, și zic în sinea mea: „hait, deștepți, au lăsat ușa deschisă ca să nu se contamineze poporu’ punînd mîna pe clanță…”. Intru, dau ziua bună, iar pentru că primeau marfă (ah, deci de-aia era ușa deschisă de fapt), sînt preluat de duamna dirigintă de farmacie, o tută îngîmfată și foaaarte grețoasă, cu care am mai interacționat contra naturii de vreo cîteva ori, de fiecare dată la fel de neplăcut. Dacă m-aș concentra un pic aș afla probabil și cum o cheamă, dar, sincer, nu sînt curios și în momentul ăsta mi-e o lene… În plus, dacă nu v-ați prins, ăsta nu e oricum un elogiu, așa că „tuta nefutută” e de ajuns deocamdată.

N-apuc să-i zic bine primu’ of, că bălmăjește „ah, să închidem ușa asta” (probabil în rog de „mă scuzați”) și mă lasă baltă la tejghea ca să dea fuguța și să închidă ușa buclucașă care de, o trăgea, apucînd vîrtos cu mîna goală de mîner și smucind zdravăn. Se întoarce apoi după tejghea și începe să-mi îndese flacoane și cutii într-o pungă, firește, cu aceeași mînă. Ba chiar desface o cutie incompletă și răsfoiește foliile de pastile cu degetele, numărînd în barbă…

Mă albesc la față și nu-mi vine să cred ce văd. Ezit. Nu știu ce să fac… Să-i dau cu ele în cap? Să-i zic vreo două printre dinți și să ies pe unde am venit? Nu reușesc să mă decid în timp util, așa că între timp s-a terminat îndesatul și a venit momentul să dau cu cardul. Și mă decid brusc. Plătesc, dar nu mă ating de punga de pe tejghea. Doar o pironesc cu privirea și-i spun:

— Știi că ai pus mîna pe ușă și pe urmă cu aceeași mînă mi-ai pus mie aici toate cele, nu?

O văd cum i se învărtesc rotițele, deși expresia feței rămîne la fel de neprietenoasă și imobilă. După cîteva secunde răspunde:

— Păi și ce era să fac?

— Pe bune!? Adică eu ar trebui să-ți spun ce să faci?! De exemplu să porți mănuși? Sau să te dezinfectezi cumva?

A intrat pe modul defensiv deja, dar tot ce-i trece prin cap e:

— Ar fi degeaba, oricum pun mîna și pe bani…

— Și schimbi mănușile de fiecare dată! Te rog să-ți pui mănuși sau să te speli și să-mi dai alte produse, necontaminate.

Strînge din dinți și din cur, e clar că-și epuizează înjurăturile în gînd de trei ori la rînd, dar se execută fără să mai crîcnească. Ceea ce nu mă împiedică, odată ajuns acasă, să arunc toate ambalajele care pot fi aruncate, iar pe celelalte să le scald generos în săpun și dezinfectant acloolic…

Se anunță niște luni cel puțin interesante… și lungi… lungi al dracului!


Sursă video: Rimbaband – Video ad altissimo contenuto virale

Și pentru că italienii sînt geniali, încă unul, de sezon:

Sursă video: Rimbaband – Vademecum contro il coronavirus
Categorizat: Românisme | Etichetat: , , | Vizualizări: 3