19 mai 2017 | Comentariile sunt închise pentru E doar pentru totdeauna
Ceea ce inițial părea o tragedie, a devenit o tragedie oribilă, stupidă și complet lipsită de sens… De ce se sinucid oameni care par a avea tot ce și-ar putea dori cineva de la viață? Și cum poate cineva să facă un gest atît de egoist? Și ce poate determina pe cineva să le facă așa ceva celor care-l iubesc? Mă includ aici și pe mine: de la începutul anilor ’90 cred că am ascultat, în fiecare zi la propriu, cel puțin un cîntec al lui, fie că a fost Soundgarden, Audioslave, Temple of the Dog, sau de pe albumele lui solo…
Muzica lui m-a ajutat în momente de durere intensă, tragedii personale, moartea bunicii, a lui Dexter… Peste moartea lui ce mă mai poate ajuta să trec?
L-am admirat și mi-am dorit să fi avut măcar o mică parte din talentul lui. Nu cred că voi putea înțelege vreodată de ce a făcut asta. Viața asta pare dintr-odată mai tristă și mai banală decît era deja.
Prietene de douăzeci și ceva de ani, sper că ți-ai găsit pacea.
Titlul face referire la un vers din cîntecul Applebite: „It’s only forever”…
15 septembrie 2016 | Comentariile sunt închise pentru Te rog să mă ierți…
…că n-am fost lîngă tine cînd trebuia. Nu e zi în care să nu mă gîndesc la tine și la eșecul meu oribil… Te iubesc, dar nu mai am cum să-ți arăt asta. Niciodată. Iar cînd puteam, probabil că n-am făcut-o destul. Iartă-mă, dacă poți.
03 martie 2015 | Comentariile sunt închise pentru Ba p-a mă-tii…
Cine a zis că timpul le rezolvă pe toate a fost un cretin.
În curînd se fac 6 luni de cînd a murit Dexter și nu e deloc mai ușor. Din contră. La început eram pur și simplu stupefiat de durere, mintea mea nu reușea să cuprindă grozăvia lucrului care tocmai se întîmplase; dar de atunci am avut timp să mă gîndesc la o mie de lucruri în o mie de feluri diferite. Și nu e deloc mai bine.
08 noiembrie 2009 | Comentariile sunt închise pentru Stafii
Am început să scriu articolul ăsta pe 22 iunie și l-am terminat după mai mult de 4 luni, pe 14 noiembrie. Am decis să-l public însă cu data de 8 noiembrie 2009, data la care bunica mea împlinea 90 de ani.
[audio:radiohead-street-spirit.mp3,temple-of-the-dog-say-hello-to-heaven.mp3,alice-in-chains-nutshell.mp3,glenn-hughes-i-dont-want-to-live.mp3,celentano-dormi-amore.mp3,plant-darkness-darkness.mp3,cornell-steel-rain.mp3,pearl-jam-nothing-as-it-seems.mp3|loop=yes|titles=Street Spirit (Fade Out),Say Hello to Heaven,Nutshell,I Don’t Want to Live That Way Again,Dormi amore,Darknes Darkness,Steel Rain,Nothig as it Seems|artists=Radiohead,Temple of the Dog,Alice in Chains,Glenn Hughes,Adriano Celentano,Robert Plant,Chris Cornell,Pearl Jam]
Sîmbătă (20 iunie) am fost la Buzău. De fiecare dată cînd ajung acolo mă simt de parcă cineva m-ar fi încuiat în dulapul cu shelete, aruncîndu-mă apoi într-un malaxor gigantic, violent și implacabil.
Nu e doar aerul prăfuit și provincial al orașului – oraș de borfași și de curve, cum spune prietenul meu George. S-au schimbat multe în cei 15 ani de cînd am plecat, dar nu suficiente încît o plimbare să nu-mi provoace avalanșe de amintiri din copilăria zbuciumată de acolo.
