Pe 15 august a cerut-o în căsătorie pe „femeia visurilor lui” într-un mod foarte original: a filmat o avanpremieră la un film născocit în care a spus povestea relației lor, apoi a convins managementul unui cinematograf să difuzeze această avanpremieră înainte de filmul la care adunase ambele familii. Un amănunt simpatic a fost că la final apare și el printre actori, iar cererea are loc pe viu, în uralele actorilor de pe ecran.
Trebuie să fi fost foarte sigur pe răspunsul ei, ar fi fost cam nasol dacă zicea nu…
N-am avut habar (pariez că nici tu) că melodia aparține de fapt unui alt englez, Eric Burdon, și a dat numele unui album din 1980.
Păcat doar că Plant a renunțat la o strofă din varianta originală, care suna așa:
Darkness, darkness
Hide my yearning for the things that cannot be
Keep my mind from constant turning
Towards the thing that cannot see
Thing that cannot see,
Thing that cannot see.
Altfel, vorba unuia care comenta pe youtube, odată ce Plant ți-a cîntat melodia, ia-ți adio: e a lui pe vecie.
Am avut la un moment dat un televizor alb/negru (din păcate nu-mi aduc aminte numele sau modelul, posibil un Sport1) care avea încorporată o clonă de Pong. La capătul a 2 cabluri lungi erau atașate niște potențiometre, prin răsucirea cărora se putea controla mișcarea paletelor pe ecran. Jucam ore în șir cu tata, chiar și cînd potențiometrele paradite făceau ca mișcările paletelor să fie sacadate și imprevizibile. Sînt ultimele mele amintiri cu tata într-o activitate de familie, nu mult după aia a urmat divorțul și s-a dus dracului tot.
Deci mulțumesc Ralph Baer! Fără să știi (și fără să știu), ai un loc foarte special în sufletul meu.
David Friedman, autorul interviului, povestește:
La un moment dat în timpul interviului și-a exprimat frustrarea că în zilele noastre copiii nu mai citesc pentru că sînt prea ocupați să se joace cu smartphone-urile lor. Așa că l-am întrebat dacă e de părere că puștii joacă prea multe jocuri. A deschis cumva din greșeală o cutie a Pandorei cu invenția lui? Răspunsul lui:
Da. Un pic da. Dar eu am crezut că vin cu un joc de familie. Dacă stai să te gîndești un moment, ce e jocul de ping pong? Nu poți juca ping pong singur. A fost conceput să fie jucat de doi oameni. Și am avut și versiuni pentru 4 mîini ale jocurilor de ping pong și hockey încă de la început. Întotdeauna l-am considerat un joc de familie. Și apoi a cam degenerat într-o chestie pentru un singur jucător la care eu nu m-am gîndit niciodată.
Între timp am vorbit cu tata și am aflat că televizorul se numea „Olt” și era complet alb, ca un costum de chelner. Nici unul din noi nu ne aminteam numele, dar ne-a salvat văru’ Mălin. Nu pot decît să mă întreb ca Bundy: dacă a ținut minte asta, oare ce a uitat?! ↩
06 septembrie 2011 | Comentariile sunt închise pentru Să trăiască mă-sa
Astăzi la birou ascultam albumul Live on Tour in Europe al lui Billy Cobham și George Duke, și m-am gîndit să caut pe youtube să văd dacă nu există cumva și înregistrări video din concertul respectiv (există, și merităvăzute). Între sugestiile de pe pagina youtube – o chestie foarte mișto, dar care îmi „papă” o grămadă de timp uneori, în special cînd n-ar trebui să o ard pe net – apărea și acest clip cu Vinnie Colaiuta și Jeff Beck cîntînd piesa Stratus a lui Billy Cobham:
Chestia care m-a dat pe spate a fost puștoaica de la bas, Tal Wilkenfeld, care la momentul respectiv avea 21 de ani, cînta la bas doar de 4, după ce nu pusese mîna pe chitară înainte de 14 ani!!!
Am o vagă bănuială că ei nu i-a spus nimeni la vîrsta aia că nu e în stare… Deci rămîne cum ziceam în titlu.
P.S.: Dacă tot l-am pomenit pe Cobham, o mică monstră cam ce poate să facă băiatul ăsta…
