„Nu știu cu ce arme se va duce al III-lea Război Mondial, dar al IV-lea se va duce cu bîte și pietre.”Albert Einstein
[audio:daniele-silvestri-in-un-ora-soltanto.mp3|titles=In un’ora soltanto|Artists=Daniele Silvestri]
Combinația întîmplătoare a melodiei ăsteia în playlist cu imaginea asta de fundal pe ecran a fost mult prea mult pentru puterea mea de stăpînire… Doamne, l-am privit cum moare și n-am putut să fac nimic… de ce?!
Categorizat: Bălmăjeli, Noi | Etichetat: moarte, Moșu |De fiecare dată cînd închid ochii, Moșu moare din nou. Și moare din nou de fiecare dată cînd deschid ochii. De fiecare dată cînd tresar din somn în mijlocul nopții pentru că mi s-a părut că aud un lătrat disperat, Moșu moare din nou.
Și din nou trupul lui firav e scuturat de convulsii pe gresia rece a terasei din spatele casei. E din nou întins pe-o parte în băltoaca de salivă și fecale, și din nou ochii lui goi rămîn orbi și pierduți cînd mă aplec tremurînd deasupra lui. Plîng și strig; nu sînt vorbe, sînt gemete. Și toate rămîn fără ecou, ochii lui triști rămîn pierduți și imobili.
Cînd m-a strigat Crenguța de jos că lui Moșu îi este rău, stăteam în pat la televizor. Abia terminasem micul dejun și leneveam, n-aveam chef să mă dau jos. Am tras în grabă niște pantaloni pe mine și am fugit pe scări. Pentru o clipă mi-a trecut prin fața ochilor imaginea cîinilor otrăviți pe care i-am privit murind pe marginea drumului. Am alungat-o, nu puteam, nu voiam să cred că Moșu poate păți asta. Speram că s-a înecat cu un os, cu o bucată de cîrpă din preșurile pe care le sfîșiau cu o plăcere sadică, că s-a lovit, orice, numai asta nu…
Dar ajung jos și-l văd. Și toate speranțele se năruiesc. Sunetul respirației lui horcăite parcă-mi smulge aerul din plămîni, parcă-mi strînge creierul între pietre de moară și mi-l stoarce încet de orice gînd rațional. Fugim la sertarul cu medicamente să scoatem trusa de urgență pregătită pentru astfel de situații: seringi și fiole de fenobarbital. Crenguța desface fiolele în timp ce eu încerc în zadar să trag lichidul uleios în seringă. Mîinile îmi tremură înfiorător, acul se îndoaie și scîrțîie strident frecîndu-se de pereții fiolei, pistonul alunecă pînă spre capătul cursei și revine imediat ce îi dau drumul, fără ca seringa să se umple. Nu înțeleg ce se întîmplă, am senzația că nu mi se mișcă degetele deși eu le ordon să se miște, ca într-un coșmar. Abia văd printre lacrimi, obiectele se curbează, se unduiesc în lumina refractată. Secundele sînt niște rîme uriașe, se tîrăsc slinoase în jurul nostru înfundîndu-ne urechile; deși totul pare ireal de lent, totul e în mod paradoxal accelerat pînă la paroxism. Încercăm să ne grăbim dar parcă ne mișcăm mai încet decît oricînd. Îmi simt stomacul în gît, gata să-și verse conținutul în orice secundă peste mîinile palide pe care nu le recunosc, peste ambalajele de seringă împrăștiate pe jos, peste pungi și fiole și cioburi.
Smulg acul și îndes ștuțul bont al seringii în gîtul fiolei. Intră doar parțial, deși sticla crapă și scrîșnește cînd cedează în jurul degetelor mele. Dar în sfîrșit reușesc să trag lichidul gălbui, chiar dacă o parte mi se scurge pe degete. Fixez acul la loc și fug la Moșu. I-l înfig cu putere în coapsă și apăs pistonul. Știu că cel mai bine ar fi să-l injectez intravenos, dar nu cred că sînt capabil să nimeresc o venă, în nici un caz acum. Trebuie să-l injectez intramuscular. Apăs pistonul care opune rezistență, nu se mișcă. „De ce nu intră?!” strig, nici nu știu dacă răgetul care-mi iese din gîtlej și din gura strîmbă seamănă a voce umană sau nu. Sau dacă scot cu adevărat vreun sunet, ori tot zgomotul ăla e numai în mintea mea.
Nu știu ce se întîmplă cu seringa după ce reușesc totuși să o golesc. Poate i-am dat-o Crenguței. Apuc o bucată de prelată aflată la îndemînă și îl întind pe ea, încercînd să-l mișc cît mai blînd cu putință. Apucăm amîndoi de marginile prelatei și-l purtăm pe scări în sus, spre singura încăpere fără geamuri a casei, un dressing de la etaj. Încercăm să-l punem la adăpost de orice stimuli care i-ar putea declanșa și agrava spasmele musculare provocate de otravă.
Mă reped apoi din nou pe scări în jos, smulg o haină din cuier și plec în trombă spre Ghermănești, satul vecin, unde văzusem recent un indicator către un cabinet veterinar. Nu știam cu exactitate unde se află, nu știam dacă găsesc pe cineva acolo sau nu, dar trebuia să fac ceva, orice. Nimeresc totuși repede și găsesc chiar și un medic. Îi explic situația cît de coerent pot (probabil nu foarte), și-l rog să vină repede. Simt că înnebunesc cînd îmi spune că nu poate, că trebuie să intre imediat într-o operație și că trebuie să aduc eu cîinele la cabinet! Am nevoie de un efort supraomenesc să îmi înfrîng impulsul de a striga la el cît mă țin plămînii și de a-l da cu capul de pereți. Îl implor să vină cu mine, că îl aduc eu înapoi în 5-10 minute, numai să vină!
După cîteva secunde agonizante în care cîntărește situația, acceptă și ne urcăm în mașină. Nu știu cînd ajungem, nu știu ce se petrece pe drum. Aș vrea să pot apăsa mai tare pedala de accelerație, dar cred că am deja mult peste viteza legală. Nu-mi pasă, mi-e teamă doar să nu-l sperii pe medic atît de tare încît să-mi ceară să-l las să coboare. Dar ajungem. Îl îndrum spre dressing și apoi i-o iau înainte, sărind cîte 3 trepte. În genunchi, Crenguța încearcă să-i șteagă Moșului valurile de salivă vîscoasă care i se scurg din gura căscată și îi scaldă capul sprijinit pe podea. O trag într-o parte ca să-l lăsăm pe medic să se apropie. Se apleacă asupra lui, îi ridică buza și-i inspectează gingiile cu aspect nenantural, pămîntii.
– Nu se mai poate face nimic, e prea tîrziu, zice.
Insistăm. Îl implorăm să-i facă ceva, orice. Nu mă rog pentru că nu cred în dumnezeu, dar la dracu’, gîndurile care-mi bîzîie prin cap seamănă cu o rugăciune. Nu știu pe cine implor, dar avem nevoie de o minune! Urmărim amîndoi ca hipnotizați ritualul despachetării seringii, ridicarea flaconului răsturnat cu gura în jos, înfigerea acului de jos în sus prin dopul de cauciuc.
– Gata, s-a dus, zice după ce se apleacă pentru a doua oară peste el.
Abia atunci devin conștient de liniștea din jurul nostru. Răsuflarea lui greoaie și șuierătoare, rărită mult față de cum era înainte de plecarea mea, s-a oprit. Crenguța se întoarce cu spatele și izbucnește în plîns, umerii i se scutură violent și aș vrea să pot face ceva, să pot zice ceva care să aibă un minim de sens în toată nenorocirea asta fără nici un sens. Dar nu pot. Trebuie să-l duc pe medic înapoi la cabinet.
Mă întorc și mă așez în genunchi lîngă Moșu. Îl mîngîi și îl rog în gînd să se trezească, gluma asta tîmpită a durat deja prea mult. Îi simt coastele prin blana un pic aspră. Pieptul lui e cald, dar imobil. Crenguța plînge în hohote și se uită disperată spre mine, spunîndu-mi că nu reușește să-i închidă ochii. Așteaptă o soluție de la mine? Nu știu ce să spun, ce să fac. Are vreo importanță că nu are ochii închiși? Există ceva în lumea asta oribilă care are o cît de mică importanță?
Categorizat: Noi | Etichetat: moarte, Moșu, țară de căcat |