„Naționalismul este o boală infantilă. Este pojarul umanității.”Albert Einstein

Cealaltă Irina

11 decembrie 2009 | 2 comentarii »

Invitația la premiera filmului „Cealaltă Irina”

La braț cu soția și fericit posesor al invitației de mai sus – mulțumesc încă odată domnului Vivi Drăgan Vasile pentru amabilitatea de a mi-o trimite —, m-am prezentat aseară la adresă, la orele 19:40 trecute fix.

Pe post de disclaimer, am să precizez încă de la început că nu sînt critic de film, opiniile mele sînt strict cele ale unui spectator oarecare, complet neavizat, care-și expune propriile păreri după vizionare.

Recunosc totuși că nu sînt complet obiectiv. Mai întîi pentru că, în materie de filme, nu prea mă potrivesc la gusturi cu nimeni dintre cunoscuți , nici măcar cu propria soră. Apoi pentru că am lucrat pentru Fundația Arte Vizuale, producătorul filmului, și păstrez amintiri foarte vii și dragi acelor perioade, și oamenilor pe care i-am cunoscut acolo, pe care-i stimez și a căror muncă o respect. Și nu în ultimul rînd pentru că nimeni nu poate fi vreodată obiectiv: dacă ai o părere se numește că ești profund subiectiv.

Filmul nu e în nici un caz rău, merită să fie văzut. Povestea e tristă și emoționantă, e spusă bine, dialogurile sînt în general scrise bine, deși am sesizat cîteva mici „stîngăcii”, posibil datorate înlănțuirii diferite la montaj față de scenariul inițial. O binemeritată desprindere de clișeele filmului românesc – aurolacii, securiștii, nomenclaturiștii, țiganii —, un subiect care nu a fost tocit pînă la urzeală.

Imaginea este impecabilă, nici nu se putea altfel sub bagheta unui profesionist de frunte. Un alt punct forte al filmului este „prestația” extraordinară a lui Andi Vasluianu, un actor tînăr și foarte talentat, căruia îi urez o carieră îndelungată și plină de succes. L-am întîlnit pe holul cinematografului după proiecție și am profitat de ocazie ca să-l felicit personal, din păcate nu m-am gîndit să-mi iau aparatul foto cu mine, aș fi putut să mă dau mare acum…

Trebuie remarcată și interpretarea absolut fantastică a lui Gabriel Spahiu, din păcate într-un rol mult prea mic. Neil și Dana, n-ați trecut neobservați, m-am distrat copios . La mai mare!

Și ca să ajung și la partea mai neplăcută, au fost totuși cîteva aspecte pe care vreau să le critic. Există un adevărat curent la filmele românești contemporane, care mie personal nu-mi place deloc, și care se manifestă printr-o austeritate excesivă a coloanei sonore și a montajului. Sînt de acord că „less is more”, dar nu pot nici în ruptul capului să pricep de ce nu se aude niciodată muzică în filmele românești… Americanii și-au însușit rețeta mult mai bine, filmele lor au foarte multă muzică, ajutînd astfel la definirea atmosferei și dramatismului unei scene. Au fost în film vreo cîteva scene în care am simțit foarte clar absența unei muzici bine alese în fundal. Sunetul ambiental a fost mult mai curat și mai bine lucrat decît la multe filme văzute recent, deși în cel puțin o situație, cum ar fi scena din biroul investigatorului, n-am putut să nu remarc niște neconcordanțe ciudate: într-un cadru de interior, chiar dacă atenuate și distante, se auzeau zgomote de stradă, cu motoare de mașini și claxoane.

Un alt lucru care lipsește sînt cadrele de legătură, de trecere de la o scenă la alta, de atmosferă, de umplutură dacă vreți. Tot filmul e compus din tăieturi bruște și uneori surprinzătoare, acțiunea e foarte fragmentată pe alocuri, personajul principal poate fi acum în propria bucătărie, în cadrul următor în fața ușii unei firme pe holul unui bloc, sau într-un mall bucureștean. Deși se transmite o vagă senzație a trecerii timpului, nu este deloc clar dacă acțiunea se întinde pe cîteva zile, săptămîni, luni sau ani. Am resimțit destul de acut aceste mici probleme probabil și datorită poluării americane din cultura mea cinematografică, și pot înțelege dacă nimeni altcineva nu e de acord cu mine, sau dacă altora nu le-au părut la fel de importante. Eu nu vreau să critic de dragul de a fi contra, doar spun ce ar fi mers mai bine la mine ca spectator.

Un ultim lucru pe care vreau să-l mai remarc e legat de scena de nuditate totală, încă un lucru preluat din rețetele de aparent succes autohton (deși tot de la americani ni se trag, să fim serioși). Sexul vinde, știm, surprinzătoare totuși abordarea plină de bun simț și decență, ceea ce a făcut ca rezultatul să fie totuși ok, deși mărturisesc că n-aș fi remarcat nimic în neregulă dacă ar fi lipsit.

Ca încheiere, deși probabil pare că am găsit mai multe critici decît laude acestui film, țin să felicit echipa și să-l recomand încă odată, e un film care merită să fie văzut. La cinema, nu furat de pe net, să ne înțelegem .

Categorizat: Filme | Etichetat: , |

2 comentarii la “Cealaltă Irina”

  1. 1 iepurasu
    27 ianuarie 2010, 14:49

    Salut’Mai si mergi pe burta, nu zici nimic despre blog de atata timp.Foarte frumos. As putea spune „un altfel de blog”.Incerc, nu promit, sa te citesc des.Cu stima, un fost coleg,vali

  2. 2 Tudor
    29 ianuarie 2010, 18:35

    Mulțumesc, dom’ director. N-a fost un secret niciodată, dar nici nu am intenționat să mă laud cu el. Nici eu nu promit că o să scriu foarte des, dar sper să fie măcar cît de des o să intri și tu .

    Bine ai venit, te mai aștept și altă dată!