„Dacă un birou dezordonat indică o minte dezordonată, atunci un birou gol ce indică?”Albert Einstein

La urgență

12 aprilie 2011 | Comentariile sunt închise pentru La urgență

Noaptea trecută pe la ora 1 am ajuns prima dată în viață – sper că și ultima -, la camera de gardă a Spitalului Universitar de Urgență (fost Municipal).

În jur de ora 21:30, din senin și fără nici un avertisment, m-a pocnit o durere de cap fenomenală care m-a făcut să mă tăvălesc pe jos și să încerc să-mi smulg capul de pe umeri cu mîinile goale. Propria inimă îmi era dușman, la fiecare bătaie îmi trimitea o sferă de lavă incandescentă care-mi pornea din ceafă și mi se spărgea în creștet, radiind apoi prin toată țeasta și zdrobindu-mi urmele (oricum vagi) de rațiune. Îmi strîgeam capul în pumni pentru că aveam literalmente senzația că e nevoie să-mi proptesc oasele craniului împotriva forței din interior, care amenința să mi le înmoaie și apoi să le împrăștie cu tot cu creieri pe podea. După o vreme n-am mai îndrăznit nici să deschid ochii prea des, de teamă că-mi vor sări din orbite cu un sunec sec de dop de plută ieftină smuls cu forța din gîtul unei sticle de vin acru.

Nu e prima oară cînd mi se întîmplă; am mai avut un episod similar sîmbătă duminică?, dar de intensitate mult mai mică și care a trecut în cîteva minute, și parcă a mai fost o întîmplare aproape la fel de rea ca cea de astă noapte dar care a trecut cam într-o oră, acum vreo 8 ani. Evident, fiind vorba de 3 crize în 8-9 ani, nu am considerat că e ceva pentru care ar trebui să-mi fac probleme. Am pus-o pe seama vreunui puseu de hipertensiune și am uitat, mai ales pentru că păreau să fi trecut de la sine, doar cu un analgezic sau chiar fără.

Aseară însă a fost altfel. După 3 ore și jumătate de dureri crîncene nimic nu părea să sugereze că ar vrea să dispară, sau că măcar ce a fost mai rău a trecut. Îmi țineam respirația, pulsul încetinea ușor datorită reflexului de scufundare, durerea se retrăgea puțin și începeam să înregistrez ce se întîmplă în jurul meu. Cînd însă trebuia să trag aer în piept, totul revenea cu și mai mare intensitate, parcă pentru a se răzbuna. Cum se întîmplă de obicei, tensiometrul de la Alina nu era în casă, i-l împrumutasem ei acum cîtva timp și nu-l recuperasem încă. Așa că n-am avut cum să stabilim dacă a fost vorba de hipertensiune, sau cît de gravă ar fi putut fi ea. Ceaiul verde pe care l-am dat pe gît n-a avut nici un efect, iar pastila de Piafen pe care, într-un final, am înghițit-o, am vomat-o pe marginea șanțului în drum spre spital, înainte de a se putea absorbi în sistem.

În fine, am ajuns la spital. Un sfat prietenesc: dacă sînteți cu voma în gît nu intrați la closetul camerei de gardă nici dacă simțiți că vă explodează vezica. Credeți-mă, e mai bine așa. La triaj mi-au luat tensiunea, 14/8. Cică nu suficient de mare ca să ne îngrijorăm. Medicul a zis că e probabil doar o mialgie de la stat în curent, nimic extraordinar, trece cu analgezice. M-a trimis la Neurologie.

Doctorița de la Neurologie, foarte tînără, probabil medic rezident, m-a întins pe pat, m-a pipăit pe față și pe mîini întrebîndu-mă dacă simt, în general da, uneori mă prefac a fi mai nesimțit, dar mai am de muncă pînă-mi iese cum trebuie, m-a făcut să-mi plimb privirea după deget sus-jos stînga-dreapta (nu m-am putut abține să nu zîmbesc, eram ca în clipul cu pisicile tembele), m-a pus să stau cu picioarele în sus și apoi a părut mulțumită de rezultat. Deci se pare că supraviețuiesc. M-a trimis să fac și un EKG, așa că m-am tîrît 3 uși mai încolo pe hol unde am trezit-o pe asistenta de gardă din somn ca să-mi vîre electrozii reci și uzi pe sub tricou și chiar destul de adînc în pantaloni. Am supraviețuit, mai ales că a durat în total 15 secunde. M-am reîntors la Neurologie cu hîrtia cu pătrățele roșii în mînă, unde rezidenta nu s-a arătat nici mulțumită nici nemulțumită de liniuțele care șerpuiau de-a curmezișul ei, ci de-a dreptul indiferentă. Am decis că asta înseamna că rezultatului e în limitele normale, deci neinteresant; ea, între momentul în care a început să ridice ochii din foaie și cel în care și i-a oprit pe cineva care intra pe ușă, a uitat să ne comunice dacă am bănuit bine.

A pus un asistent să-mi administreze o injecție „intraveninoasă”, l-am citat pe el, combinată cu algocalmin, metoclopramid împotriva senzației de vomă și încă ceva care pe moment îmi scapă, un antiinflamator parcă. Am zăcut o oră pe patul tare, înconjurat de poveștile celorlalți pacienți care se insinuau prin paravanul de pînză albastră de lîngă pat și de hohotele unor asistente care se amuzau pe diverse teme mondene, abia deschizînd ochii și tot încercînd s-o conving pe Crenguța că n-are rost să stea în picioare lîngă mine, să se așeze măcar pe marginea patului. Într-un final rezidenta s-a întors de la alți pacienți și mi-a spus că e bine că durerea a cedat — e mult mai bine decît cînd am ajuns, mă mai doare dar nu cît să mă facă să vreau să mă ghemuiesc la podea și să mă rostogolesc — „deci dacă v-a mai lăsat e un lucru îmbucurător, înseamnă că nu e nimic grav și că o să treacă; a fost probabil o oboseală acumulată combinată cu un exces de cofeină.”, mi-a scris o rețetă „vă dau un antiinflamator, e scump, dar să știți că și paracetamolul e foarte bun, dacă vedeți că prima nu-și face efectul o puteți lua și pe a doua, puteți lua pînă la 6 pe zi; e bun paracetamolul, mai bun decît piafenul care dă și hipotensiune.” și o recomandare pentru un RMN „nu cred să fie ceva mai grav, nu e cazul să vă speriați, dar ca să eliminăm orice posibilitate” și m-a trimis acasă.

Unde am dormit, ce fericire, de la 2:30 pînă la 7 și m-am trezit destul de chiaun. Nu amețit propriu-zis, dar aveam senzația că mușchii îmi răspund cu întîrziere notabilă la comenzi, în special cei ai gîtului și ai pleoapelor, de parcă aveam capul scufundat într-un uriaș glob de sticlă plin cu gelatină. Pe drum spre birou durerea și-a făcut simțită prezența, destul de discretă pînă atunci, iar în scurt timp eram în același punct ca atunci cînd plecam de la camera de gardă.

Deci începînd de azi se prefigurează o viață chiar tristă: femei nu – sînt însurat, țigări nu – m-am lăsat de 3 ani și 10 luni, băutură nu – nu-mi cere organismul pur și simplu, nu există considerente morale sau, mai rău, religioase; și nici nu-mi prea place starea de ebrietate, care e ori prea slabă ca să mă scape de piticii de pe creier, ori prea puternică ca să mă simt bine, cafea și pepsi nu – vezi mai sus.

Categorizat: Noi | Etichetat: , , , , | Vizualizări: 20

Comentarii închise.