Abisul de dincolo de buze

04 martie 2010 | 2 comentarii »

E o zi caldă de vară, cu miros de praf și lumină portocalie, cu gîlgîieli de guguștiuc pe streșini și cu senzația indefinită și indefinibilă de vacanță mare. Iată-mă, cu cei 35 de ani înghesuiți cumva să încapă în vîrsta unui elev de clasa a 5-a, la capătul unei lungi călătorii prin oraș către casa bunicii.

Totul e amorțit, toropit de lene și căldură. Pășesc încet, obosit și plictisit, pe strada cu casele aliniate în spatele gardurilor strîmbe, cu geamuri mici și perdele înflorate, cu vopseaua coaptă de soare, sărită din loc în loc. Țărîna drumului este adînc brăzdată de șanțuri înguste, pe fundul cărora se mai ghicește umezeala ultimei ploi; cocoașele negre se ițesc la tot pasul, relicve ale balaurilor noroioși contorsionîndu-se pe sub roțile căruțelor și rarelor mașini care trec pe aici. Trotuarele sînt asfaltate, dar aparenta lor siguranță e compromisă de rădăcinile copacilor, care le-au crăpat împungîndu-le fără milă cu cioturile lor noduroase.

Împing poarta metalică de la numărul 50 și mă cufund în umbra răcoroasă a boltei de viță-de-vie. Aleea asfaltată urcă ușor, veche prietenă a genunchilor mei veșnic juliți. Casa lungă, ca un vagon, se întinde pe dreapta, perpendiculară pe stradă, și se zgîiește la răsadurile de flori lipite de peretele orb al casei alăturate. Bunica știe numele tuturor florilor alea; ea le-a plantat, ea le îngrijește, ea vorbește cu ele. Mi le spunea uneori și mie, dar pentru mine sînt toate la fel, niște pămătufuri verzi. De ce le spune „flori”, dacă în cea mai mare parte a timpului nu vezi nici urmă de floare, doar tulpini, vrejuri, cîrcei, gîlme diforme și frunze?

Dar azi nu-mi pasă de flori. Las ușa din față în urmă, merg mai departe. Nu-mi pasă nici de peretele crăpat și aplecat peste alee al șopronului din prelungirea casei, pe lîngă care trebuie să trec ca să ajung la ușa din spate. E făcut din chirpici; crăpătura, ce parcă se lărgește văzînd cu ochii și coboară nehotărîtă de deasupra capului pînă jos unde se ascunde în praf, rînjește la mine din cioturi galbene de paie uscate. De obicei mi-e teamă de peretele ăsta, trec pe lîngă el la o distanță respectuasă de doi-trei pași. Azi nu-mi pasă, poate să și cadă, aerul e atît de uscat și de cald încît l-ar fărîmița într-o pulbere fină care mi s-ar așterne la picioare ca un nisip adus de valuri, alb, fierbinte și mătăsos.

Deschid portița deșelată care desparte curtea de țarcul animalelor, dau colțul și mă opresc în fața ușii late, scunde și strîmbe. E făcută din scînduri desprinse parcă din garduri de înălțimi diferite. Scoabele de fier care le strîng la un loc în forma caricaturală au margini ondulate de parcă un uriaș plictisit le-a bătut cu ciocanul în timp ce căsca de-i trosneau fălcile și își ștergea ochii înlăcrimați cu mîneca soioasă. Banda de metal se termină cu o limbă răsucită prin care trec balamalele, la fel de butucănoase, una sus și una jos.

Sînt în bucătăria scundă de dincolo de ușă. N-am deschis-o, probabil nici n-aș fi putut; nici altcineva nu mi-a deschis-o, e închisă bine în spatele meu. Nu știu cum am intrat, poate chiar printre scîndurile știrbe și crăcănate, dar nu-mi pasă – visele au uneori amnezii de felul ăsta –, și, pe urmă, nici nu e important. Important e că bunica mă privește de lîngă aragaz, zîmbind blînd și agitînd o lingură de lemn umed și întunecat, cu urmele atîtor sosuri printre fibrele lui, arse ca niște cicatrici de pe front.

Da, o recunosc. E fața aceea cuminte și liniștită, sînt ridurile alea șerpuitoare de pe frunte, sînt ochii ăia albaștri clocotitori ca marea, pe toate le recunosc: e bunica mea. Mă recunoaște și ea, se bucură că mă vede. Mi-o arată cu zîmbetul care înflorește imediat pe buzele arse, cu tumultul azuriu domolindu-se în pacea golfului adăpostit de stînci atunci cînd ochii ei se opresc într-ai mei. Marea se revarsă sub forma unui gînd nerostit și mă împresoară, dar nu mă tem: sub tălpi simt bazaltul negru și ferm, neclintit, al celorlalte gînduri ale ei.

Văd cum buzele încep să se desprindă, vrea să-mi spună ceva, mișcarea se scurge lentă de parcă timpul agonizează și se pregătește să stea în loc. Mușchii se agită pe sub pielea bătrînă, se svîrcolesc, se umflă și se întind, încet ca un balet al balenelor albastre. Se ivește o despicătură, la început infimă, dar care crește încet și sigur.

O, Doamne! O groază animalică și totală mă cuprinde și mă strînge de gît cu degete descărnate, mă sufocă. Acolo unde ar fi trebuit să apară perlele dinților nu e nimic! Nu e o umbră, nu e o iluzie provocată de lipsa luminii, e ceva malefic și abisal, e ceva fără sfîrșit. E un întuneric absolut, în care nimic nu poate exista, în care orice pătrunde încetează pe loc să mai ființeze, definitiv și inexorabil. Deja creșterea s-a dezlănțuit, timpul și vitezele au început să gonească nebunește în direcții opuse, hăul acela impenetrabil soarbe buzele, nasul, ochii, nu mai există casă, nu mai există stradă, vara a dispărut, nu există decît iarna cosmică care fărîmițează totul, cu un vuiet asurzitor – nu, nu e vuiet, e mai degrabă un urlet, ca de lup-urs-tigru-elefant-om care horcăie, străpuns, despicat, strivit de sulițe uriașe de ghiață. Cred că eu urlu, este probabil vocea mea ajungîndu-mă de dincolo de vis ca dintr-o altă lume, de la mii de ani-lumină distanță. Totul doare, chiar și conștientizarea durerii. Nu vreau să mai gîndesc, dar gîndul e acolo și doare: răul absolut și-a croit drum prin ființa bunicii, i-a topit oasele, i-a întins pielea și i-a ars-o, împrăștiind-o ca pe cenușa subțire a unei foițe de țigară, i-a evaporat sîngele și apoi a înghițit întreg universul.

Am stat ore în șir cu ochii ațintiți în tavan, urmărind din cînd în cînd dansul ciudat al farurilor de automobil prin perdea. Am adormit tîrziu, cînd deja nu mai avea rost, chinuit și fără vise.

Categorizat: Delir nocturn | Etichetat: somn, vis |