Mama
16 iulie 2012 | 4 comentarii »Credeam că mi-am lămurit sentimentele pentru mama de multă vreme. Turbulențele probabil normale ale relației din perioada adolescenței mele s-au decantat de-a lungul multor ani într-un soi de amărăciune calmă: știu că instinctul ei matern destul de rudimentar se manifestă foarte rar și foarte slab; știu că noțiunea ei despre dragoste n-are nici o legătură cu înțelegerea sau imaginația mea legată de același semntiment; știu și-mi amintesc destul de bine cum a preferat să se eschiveze de responsabilitate – întîi cu încercarea de a mă trimite la liceul militar, apoi cu pressingul de a intra la IEFS, deși eu visam la Politehnică. Și astea sînt doar două exemple mai evidente.
O vreme am simțit chiar că o urăsc pentru lucrurile pe care am simțit, mi-am imaginat sau am văzut că ni le-a făcut, mie și soră-mii. Pe urmă am stabilit că sentimentul de ură declanșează o reacție adversă prea puternică undeva adînc în mine. Nu pot s-o urăsc, deși nu-i voi ierta probabil niciodată unele lucruri. E o neputință organică, inexplicabilă, independentă de rațiune; e ca în visele în care vrei să fugi dar picioarele abia se tîrăsc, de parcă ai înnota în gelatină groasă. E poate gîndul că a o urî pe ea ar însemna să urăsc o mare parte din mine, o parte pe care nu am cum s-o schimb și nici cum s-o neg, o simt cum îmi arde venele cu fiecare bătaie a inimii.
Așa că am făcut pace cu mine însumi. Am stabilit că, vreau – nu vreau, rămîn pe vecie legat de ea, deci nu are sens să mă mai împotrivesc. Ce-a fost a fost; cu greu se mai poate îndrepta o mică, foarte mică parte din răul făcut. Am încercat de multe ori să pornesc un dialog rațional, între adulți, ca să putem îngropa într-un tîrziu din scheletele astea; de fiecare dată am eșuat lamentabil. Și nu cred că numai din vina mea. Așa că am renunțat și chiar am încercat să evit orice alte conflicte, în încercarea de a menține măcar o aparență de relație funcțională.
Furtuna gîndurilor astea, pe care mi-o amintesc mult prea bine și pe care o credeam departe, s-a întors joi după amiază cînd i-am răspuns mamei la telefon. Chiar dacă nu m-a acaparat ca alte dăți, a rămas de atunci undeva în planul doi al subconștientului, ca un brum slab dar enervant.
Avea un ton aparent calm, dar a răsuflat vădit ușurată cînd am răspuns și i-am spus că sînt la birou și că totul e în regulă. Am întrebat-o dacă s-a întîmplat ceva și mi-a răspuns, încercînd să pară detașată și amuzată, că tocmai văzuse la televizor cum arde o clădire de birouri în București și că a vrut să se asigure că e totul bine cu mine. Am rîs și i-am spus să stea liniștită că sînt departe de incendiu. A mai răsuflat o dată ușurată și apoi a izbucnit în plîns.
Recunosc că am o problemă cu plînsul. Cînd plînge o femeie la care țin, ceva în mine se se zvîrcolește, se strînge și scrîșnește ca fierul contorsionat. Probabil îmi evocă amitirea scenelor din copilărie în care mama, după ce încasa scatoalce de la tata, se închidea ore întregi în camera noastră, ne ținea în brațe și plîngea tăcut, fără să scoată un cuvînt.
Nu vreau să mă gîndesc că poate am judecat-o greșit pe mama de-a lungul timpului. Și cu certitudine nu vreau să mai trec prin ce am trecut. Cum ar zice americanul, I don’t want to go there. Dar asta se califică drept dragoste? Oare…?
Categorizat: Bălmăjeli | Etichetat: dragoste, mama, plîns, sentiment |
27 iulie 2012, 14:12
Imi pare rau ca am pierdut reflexul sa ma uit pe blog, schimbarile radicale (gen mutatul dintr-o tara in alta) te fac sa uiti temporar lucrurile importante. Important e de asemenea sa iti reamintesti. I’m back.
„Tozan, a famous Zen master, said, „The blue mountain is the father of the white cloud. The white cloud is the son of the blue mountain. All day long they depend on each other, without being dependent on each other. The white cloud is always the white cloud. The blue mountain is always the blue mountain.” This is a pure, clear interpretation of life. There may be many things like the white cloud and blue mountain: man and woman, teacher and disciple. They depend on each other. But the white cloud should not be bothered by the blue mountain. The blue mountain should not be bothered by the white cloud. They are quite independent, but yet dependent. This is how we live, and how we practice zazen.
(…
It is difficult to have good communication between parents and children because parents always have their own intentions. Their intentions are nearly always good, but the way they speak, or the way they express themselves, is often not so free; it is usually too one-sided and not realistic. We each have our own way of expressing ourselves, and it is difficult to change that way according to the circumstances. If parents can manage to express themselves in various ways according to each situation, there will be no danger in the education of their children. This, however, is rather difficult. Even a Zen master has his own way. When Nishiari-zenji scolded his disciples, he always said,” Go away!” One of his students took him literally and left the temple! But the master did not mean to expel the student. It was just his way of expressing himself. Instead of saying, „Be careful!” he said, „Go away!” If your parents have this kind of habit, you will easily misunderstand them. This danger is always present in your everyday life. So as a listener or a disciple, it is necessary to clear your mind of these various distortions. A mind full of preconceived ideas, subjective intentions, or habits is not open to things as they are.”
(Shunryu Suzuki- Zen Mind, Beginner’s mind)
27 iulie 2012, 14:16
Adînc, sis
Sînt departe de a fi zen.
27 iulie 2012, 15:08
nici unul din noi nu e departe de a fi zen, doar ca mintea ne e impanzita de frici si limite, pe care ni le auto-impunem sau pe care altii le-au implantat adanc in mintea noastra. nu mai suntem copii nici unul dintre noi, si partea cea mai buna din maturitate e ca putem fi ceea ce vrem sa fim. sterge tabla cu buretele si just live!
usor de zis si greu de facut, o spun din proprie experienta. dar ce usor imi simt corpul, de parca as putea sa zbor, de cand nu mai „vreau” de cand nu mai mi-e atat de frica sa fiu, de cand vreau doar sa inspir si sa expir. durerea ramane, dar e atenuata si o vad ca pe un vis indepartat, intrebarile raman, de asemenea. insa nu pot sa mai fiu suparata pe nici unul dintre ei. atat au putut, atat au facut. nu poti sa fii suparat pe un cal care nu mai poate sa traga la jug. atat a putut. sau pe un cal care nu stie sa traga la jug. atat a fost invatat sa faca.
27 iulie 2012, 15:14
Da, cam asta ziceam și eu. Doar că uneori visul ăla devine mai apropiat decît în restul timpului.
În legătură cu starea de zen probabil avem definiții diferite (nu că ar fi ceva rău în asta
). Și ca să fac un pic mișto legat de bancul cu Dalai Lama care, la standul de hot dog, cere „one with everything”, nu sînt sigur că vreau să fiu „one” chiar cu orice (vezi de exemplu o parte din conaționalii noștri) 
.