Un mesaj de sărbători de la Ricky Gervais:
De ce sînt ateu
20 decembrie 2010 | Comentariile sunt închise pentru Un mesaj de sărbători de la Ricky Gervais:De ce sînt ateu
Am găsit un link la acest articol pe blogul lui John Gruber, Daring Fireball.
Celor care n-au auzit de Ricky Gervais n-am să le fac eu temele. Pentru asta există wikipedia, imdb, funny or die (.com) sau pur și simplu google.
Așa că o să reproduc articolul aici, în traducere proprie, pentru că rezonez cu el. „Achiesez”, cum ar zice Badea. Și pentru că mă enervează toată mascarada asta cu „sărbătorile”. Sper să vă placă la fel de mult.
Categorizat: Bălmăjeli | Etichetat: de citit, religie, Ricky Gervais, sărbători |
Ricky Gervais. Foto: HBO.De ce nu crezi în Dumnezeu? Sînt tot timpul întrebat asta. Întotdeauna încerc să dau un răspuns sensibil, rațional. Chestie care e de obicei jenantă, mare consumatoare de timp și inutilă. Cei care cred în Dumnezeu nu au nevoie de dovezi pentru existența lui, și cu siguranță nu vor dovezi pentru contrariu. Sînt fericiți cu credința lor. Chiar spun lucruri precum „pentru mine e adevărat” sau „e vorba de credință”. Cu toate astea le răspund, pentru că am convingerea că a nu fi onest ar însemna să fiu condescendent și nepoliticos. Tocmai de aceea este ironic cînd spun „nu cred în Dumnezeu pentru că nu există nici un fel de dovadă științifică și din cîte am auzit pînă și a-l defini e o imposibilitate logică în universul cunoscut” și sună condescendent și nepoliticos.
Aroganța e o altă acuzație. Care pare nedreaptă în mod special. Știința caută adevărul. Și nu discriminează. Descoperă lucruri, la bine și la greu. Știința e umilă. Știe ce știe și știe ce nu știe. Își bazează concluziile și credințele pe dovezi concrete – dovezi ce sînt permanent actualizate și îmbunătățite. Nu se ofensează cînd apar noi fapte. Îmbrățișează suma tuturor cunoștințelor. Nu se cramponează de practici medievale pentru că sînt tradiționale. Dacă ar face-o, n-ai primi o injecție cu penicilină, ci ți-ai trînti o lipitoare în pantaloni și te-ai ruga. Orice ai „crede”, n-ar fi la fel de eficient pe post de medicament. Din nou ai putea spune „pentru mine funcționează”, dar și placebo funcționează. Ce vreau să spun e că Dumnezeu nu există. Nu spun că nu există credința. Știu că există credința. O văd tot timpul. Dar crezînd în ceva nu devine și adevărat. Sperînd că ceva e adevărat nu face ca acel lucru să fie adevărat. Existența lui Dumnezeu nu e subiectivă. El ori există ori nu. Nu e o chestiune de opinie. Poți avea propriile opinii. Dar nu poți avea propriile tale dovezi.
De ce nu cred eu în Dumnezeu? Nu, nu, nu, de ce crezi TU în Dumnezeu? Cu certitudine povara dovedirii stă pe umerii celui care crede. Tu ai început asta. Dacă aș veni la tine și ți-aș spune „De ce nu crezi că pot să zbor?” ai spune „De ce aș crede-o?”. Ți-aș răspunde „Pentru că e chestie de credință”. Dacă aș continua „Dovedește că nu pot zbura. Hai, dovedește, vezi, nu poți dovedi că nu pot zbura, nu-i așa?” probabil te-ai îndepărta, ai chema paza sau m-ai arunca pe geam strigînd „Atunci zbori în pula mea, dementule”.
E vorba, desigur, de o problemă de spiritualitate, pe cînd religia e un cu totul alt lucru. Ca ateu nu văd nimic „rău” în a crede într-o divinitate. Nu cred că există un dumnezeu, dar credința în el nu dăunează. Dacă te ajută în vreun fel, atunci eu n-am nici o problemă cu asta. Dar încep să mă îngrijorez atunci cînd credința începe să încalce drepturile celorlalți. Niciodată nu ți-aș nega dreptul de a crede într-un dumnezeu. Dar aș prefera dacă n-ai ucide oameni care cred în alt dumnezeu, de exemplu. Sau dacă n-ai lapida pentru că în cartea ta de reguli scrie că sexualitatea lor e imorală. E ciudat că cineva crede într-o forță atotputernică, atotcunoscătoare și responsabilă pentru tot ce se petrece, și care în același timp ar vrea să judece și să pedepsească oamenii pentru ceea ce sînt. Din cîte înțeleg, ateu e cel mai rău gen de om care ai putea fi. Primele 4 porunci bat monedă pe ideea asta. ”Există un dumnezeu, eu sînt acela, nimeni altcineva, tu nu ești la fel de bun și nu uita asta”. (Să nu ucizi pe nimeni nu se menționează pînă la punctul 6.)
Cînd mă confrunt cu cineva care mă disprețuiește pentru lipsa mea de credință religioasă îi spun ”Așa m-a făcut Dumnezeu”.
Dar de ce anume sînt acuzați ateii?
Definiția de dicționar spune că Dumnezeu e „un creator și supervizor supranatural al universului”. În această definiție sînt toate zeitățile, zeițele și ființele supranaturale. De la începutul istoriei înregistrate, definit de inventarea scrierii de către sumerieni acum aproximativ 6000 de ani, istoricii au catalogat peste 3700 de ființe supranaturale, din care 2870 pot fi considerate zeități.
Așa că data viitoare cînd cineva-mi va spune că are credință în Dumnezeu, am să întreb: „A, în care? Zeus? Hades? Jupiter? Marte? Odin? Thor? Krishna? Vishnu? Ra?…” Iar dacă va spune „Doar Dumnezeu. Cred în unicul Dumnezeu”, am să-i arăt că e aproape la fel de ateu ca și mine. Eu nu cred în 2870 de zeități, el nu crede în 2869.
Odată credeam în Dumnezeu. Cel creștin adică.
Îl iubeam pe Isus. Era eroul meu. Mai ceva decît starurile pop. Mai ceva decît fotbaliștii. Mai ceva decît Dumnezeu. Dumnezeu era prin definiție omnipotent și perfect. Isus era om. Trebuia să se străduiască. Fusese tentat dar învinsese păcatul. Avea integritate și curaj. Dar era Eroul meu pentru că era bun. Și El era bun cu toată lumea. Nu se pleca la presiunea celor din jur sau a tiraniei sau a cruzimii. Nu-i păsa cine ești. El te iubea. Mare om. Voiam să fiu exact ca El.
Odată cînd aveam vreo 8 ani desenam o cruce pentru o temă de la studiul Bibliei. Îmi plăcea și arta. Și natura. Îmi plăcea cum crease Dumnezeu toate animalele. Și ele erau perfecte. Frumoase necondiționat. Era o lume minunată.
Locuiam într-o casă muncitorească dintr-o așezare numită Reading, la 40 de mile vest de Londra. Tata era muncitor și mama era casnică. Niciodată nu mi-a fost rușine de sărăcie. Era aproape nobilă. În plus toți cei pe care-i cunoșteam erau în aceeași situație și aveam tot ce-mi era necesar. Școala era gratuită. Hainele erau ieftine și întotdeauna curate și călcate. Iar mama gătea tot timpul. Gătea și în ziua în care desenam crucea.
Stăteam la masa din bucătărie cînd a venit acasă fratele meu. Era cu 11 ani mai mare ca mine, deci trebuie să fi avut 19 ani. Era printre cei mai deștepți din cîți cunoșteam, dar era prea tupeist. Răspundea obraznic și intra în încurcături. Eu eram cuminte. Mergeam la biserică și credeam în Dumnezeu – ce ușurare pentru o mamă din clasa muncitoare. Acolo unde am crescut eu mamele nu aveau speranțe atît de înalte să-și vadă copii devenind doctori; ele doar sperau ca ei să nu ajungă la pușcărie. Așa că îi creșteau cu credința în Dumnezeu ca să fie buni și să respecte legea. E un sistem perfect. Mă rog, aproape. 75% dintre americani sînt creștini cu frica lui Dumnezeu; 75% din pușcăriași sînt creștini cu frica lui Dumnezeu. 10% din americani sînt atei; 0,2% dintre pușcăriași sînt atei.
În fine, iată-mă desenîndu-mi fericit eroul cînd fratele meu mai mare, Bob, mă întrebă: „De ce crezi în Dumnezeu?” Doar o întrebare simplă. Dar mama s-a panicat. „Bob”, a zis cu un ton care știam că înseamnă „ține-ți gura”. De ce era atît de rău să întrebe asta? Dacă exista un Dumnezeu iar credința mea era puternică, nu conta ce spuneau oamenii.
Ah… stai așa. Nu există Dumnezeu. El știe, o știe și ea în adîncul sufletului. A fost atît de simplu. Am început să mă gîndesc la asta, să pun alte întrebări, iar în mai puțin de o oră eram ateu.
Uau. Nu există Dumnezeu. Dacă mama mă mințise în legătură cu Dumnezeu, mă mințise și în legătură cu Moș Crăciun? Da, desigur, dar cui îi pasă? Cadourile au continuat să vină. La fel și darurile ateismului meu nou descoperit. Darurile adevărului, științei, naturii. Adevărata frumusețe a acestei lumi. Am aflat de evoluție – o teorie atît de simplă încît numai celui mai mare geniu al Angliei putea să-i fi trecut prin minte. Evoluția plantelor, animalelor și a noastră – cu imaginație, liber arbitru, dragoste, umor. Nu-mi mai trebuia un motiv pentru propria existență, doar un motiv pentru a trăi. Iar imaginația, liberul arbitru, dragostea, umorul, distracția, muzica, sportul, berea și pizza sînt toate motive suficient de bune pentru a trăi.
Dar pentru a trăi o viață onestă ai nevoie de adevăr. Ăsta e un al lucru pe care l-am învățat atunci, că adevărul, indiferent cît de șocant și de inconfortabil, în final duce la eliberare și demnitate.
Deci ce înseamnă cu adevărat „De ce nu crezi în Dumnezeu”? Cred că atunci cînd cineva întreabă asta de fapt își pune la îndoială propria credință. Într-un fel întreabă „ce te face pe tine atît de special?”. „Tu cum de n-ai creierul spălat ca noi ceilalți?” „Cum îndrăznești să spui că sînt un prost și că nu merg în rai, să te fut!” Să fim cinstiți, dacă o singură persoană ar crede în Dumnezeu ar fi considerat destul de ciudat. Dar pentru că e un punct de vedere popular e acceptat. Și de ce e un punct de vedere atît de popular? E evident. E o propunere atractivă. Crezi în mine și trăiești veșnic. Încă o dată, dacă ar fi vorba de spiritualitate ar fi în regulă. „Nu face altuia…” e o regulă bună. Mă ghidez după ea. Puterea de a ierta e probabil cea mai mare virtute. Dar exact asta este – o virtute. Nu doar o virtute creștină. Nimeni nu e deținătorul ideii de a fi bun. Eu sînt bun. Pur și simplu nu cred că voi fi răsplătit pentru asta în rai. Răsplata mea este aici și acum. E faptul că știu că mă străduiesc să fac ceea ce trebuie. Că am trăit o viață bună. Și aici este punctul în care spiritualitatea s-a rătăcit cu adevărat. Cînd a devenit un ciomag cu care să fie bătuți oamenii. „Fă așa sau vei arde în iad”.
N-o să arzi în iad. Dar fii bun oricum.