Am avut la un moment dat un televizor alb/negru (din păcate nu-mi aduc aminte numele sau modelul, posibil un Sport1) care avea încorporată o clonă de Pong. La capătul a 2 cabluri lungi erau atașate niște potențiometre, prin răsucirea cărora se putea controla mișcarea paletelor pe ecran. Jucam ore în șir cu tata, chiar și cînd potențiometrele paradite făceau ca mișcările paletelor să fie sacadate și imprevizibile. Sînt ultimele mele amintiri cu tata într-o activitate de familie, nu mult după aia a urmat divorțul și s-a dus dracului tot.
Deci mulțumesc Ralph Baer! Fără să știi (și fără să știu), ai un loc foarte special în sufletul meu.
David Friedman, autorul interviului, povestește:
La un moment dat în timpul interviului și-a exprimat frustrarea că în zilele noastre copiii nu mai citesc pentru că sînt prea ocupați să se joace cu smartphone-urile lor. Așa că l-am întrebat dacă e de părere că puștii joacă prea multe jocuri. A deschis cumva din greșeală o cutie a Pandorei cu invenția lui? Răspunsul lui:
Da. Un pic da. Dar eu am crezut că vin cu un joc de familie. Dacă stai să te gîndești un moment, ce e jocul de ping pong? Nu poți juca ping pong singur. A fost conceput să fie jucat de doi oameni. Și am avut și versiuni pentru 4 mîini ale jocurilor de ping pong și hockey încă de la început. Întotdeauna l-am considerat un joc de familie. Și apoi a cam degenerat într-o chestie pentru un singur jucător la care eu nu m-am gîndit niciodată.
Între timp am vorbit cu tata și am aflat că televizorul se numea „Olt” și era complet alb, ca un costum de chelner. Nici unul din noi nu ne aminteam numele, dar ne-a salvat văru’ Mălin. Nu pot decît să mă întreb ca Bundy: dacă a ținut minte asta, oare ce a uitat?! ↩
13 aprilie 2011 | Comentariile sunt închise pentru Fără cafea
Astăzi e a doua zi fără nici un strop de cafea sau pepsi. E greu. Aseară la ora 10 eram zombie, abia-mi țineam ochii deschiși și făceam eforturi să vorbesc coerent. Astăzi e chiar mai rău, la ora 11 ziua îmi pică capul pe masă la birou. It’s not looking good.
12 aprilie 2011 | Comentariile sunt închise pentru La urgență
Noaptea trecută pe la ora 1 am ajuns prima dată în viață – sper că și ultima -, la camera de gardă a Spitalului Universitar de Urgență (fost Municipal).
În jur de ora 21:30, din senin și fără nici un avertisment, m-a pocnit o durere de cap fenomenală care m-a făcut să mă tăvălesc pe jos și să încerc să-mi smulg capul de pe umeri cu mîinile goale. Propria inimă îmi era dușman, la fiecare bătaie îmi trimitea o sferă de lavă incandescentă care-mi pornea din ceafă și mi se spărgea în creștet, radiind apoi prin toată țeasta și zdrobindu-mi urmele (oricum vagi) de rațiune. Îmi strîgeam capul în pumni pentru că aveam literalmente senzația că e nevoie să-mi proptesc oasele craniului împotriva forței din interior, care amenința să mi le înmoaie și apoi să le împrăștie cu tot cu creieri pe podea. După o vreme n-am mai îndrăznit nici să deschid ochii prea des, de teamă că-mi vor sări din orbite cu un sunec sec de dop de plută ieftină smuls cu forța din gîtul unei sticle de vin acru.
