„E mai bine să-ți ții gura închisă și să-i lași să creadă că ești prost, decît s-o deschizi și să înlături orice dubiu.”Mark Twain
Am pierdut tot ce era important… Nu, am distrus tot ce iubeam și însemna ceva pentru mine în această lume!
Nu înțeleg de ce m-am mai trezit din somn in dimineața asta. N-ar fi trebuit.
Categorizat: Noi |Notă: Articolul a fost scris în zilele de 14 și 15 noiembrie 2022, dintr-un salon de spital, în timp ce așteptam să fiu luat în sala de operație pentru un bypass coronarian, din care mă convinsesem cumva că sunt șanse importante să nu mă mai trezesc. Era programat pentru publicare automată pe 21 noiembrie, în ideea că dacă totuși supraviețuiesc, aveam 6 zile la dispoziție să-mi revin și să anulez publicarea lui. Din fericire am supraviețuit intervenției, iar motivația originală nu mai e de actualitate. Dar conținutul rămîne la fel de relevant, așa că am decis să-l public oricum. Ce urmează se dorea un fel de scrisoare de rămas bun care, evident, nu e relevantă decît pentru mine, pentru soția și fiica mea.
Categorizat: Noi, Scrisori | Etichetat: dragoste, moarte, noi |S-au întîmplat foarte multe lucruri importante de cînd nu m-am mai învrednicit să scriu nimic aici… Multe din ele ar merita articole dedicate, de exemplu faptul că Crenguța a terminat facultatea de drept, și-a luat licența, a luat examenul de admitere în barou și, firește, apoi și examenul de definitivat, iar acum este avocat definitiv! Sunt foarte mîndru de ea! Și nu încetez să mă minunez cîtă forță și determinare a putut avea, ca să ducă la bun sfîrșit un asemena efort.
Sau faptul că în august, plecați find în vacanță pe litoralul bulgăresc, ne-am îmbolnăvit cu toții de COVID, după ce timp de doi ani și jumătate reușisem să-l fentăm… Eu și Sabina am scăpat ușor, aproape asimptomatic. Crenguța, ca de obicei, a vrut neapărat să fie mai cu moț: a zăcut vreo săptămînă cu stare destul de proastă, cu hipersensibilitate cutanată destul de nasoală (vreo cîteva zile nu suporta nici măcar hainele pe ea).
Categorizat: Noi |Sîmbătă: 10m de gard reparați, adică 8 stinghii de măsurat/tăiat/găurit/montat, 84 de țambre de demontat/montat, peste 200 de șuruburi de scos/băgat, durată 6h30.
Duminică: instalat detectoare de gaz în camera tehnică și bucătărie, adică găurit pereți, cablat și pozat cabluri, verificat funcționare valve, durată 5h.
Bonus: duminică dimineață mi-am întins un ligament alergînd după Toto, probabil al unui mușchi aductor al coapsei, în regiunea inghinală. Pot mișca piciorul înainte-înapoi fără probleme, însă la mișcările laterale durerea mă doboară. Și am constatat că sînt mișcări mai frecvente decît aș fi crezut. Asta a fost probabil ca să nu se simtă singură durerea de spate de la „gimnastica” de sîmbătă…
Bonus 2: sîmbătă cînd am încărcat stinghiile lungi de 3m în mașină, am atins ușor parbrizul, dar aparent suficient cît să apară o crăpătură de 30cm plecînd de la o lovitură mai veche de piatră. Tocmai am primit un deviz pentru schimbarea parbrizului: 3150 de lei 🤬
Categorizat: Noi |De departe cea mai mare chestie a fost absolvirea Crenguței. Și nu numai că a absolvit… a luat și examenul de licență, și pe ăla de admitere în baroul București!
Bravo iubito, ești cea mai tare! La propriu; eu n-aș mai putea face asta acum nici dacă viața mea ar depinde de asta!
Și nu a fost doar anul ăsta, evident. Patru ani de muncă intensă și fără oprire! Frățioare!
Și, cum se întâmplă de obicei, se pare că nu a fost oricum sfîrșitul, pentru că urmează… wait for it… mai multă muncă. Proaspăt angajată la o firmă de avocatură (mă rog, relativ – de vreo patru luni), m-a anunțat că trebuie să muncească în weekend.
Tata a continuat să refuze să vorbească cu noi. Pe 9 februarie, cînd a murit socrul meu, Crenguța a încercat să-l sune și să-i spună de înmormîntare și probabil a crezut că are vreo legătură cu ziua mea și nu i-a răspuns, dar i-a trimis un SMS spunând practic să-l lăsăm în pace. Ceea ce am făcut, mulțumesc frumos. Sau mai bine zis, să te sparg.
N-am mai făcut nimic în legătură cu asta. Nici nu știu ce, nici nu știu dacă ar trebui. N-aș vrea să mă gîndesc că-și petrece ultimii ani singur, departe de copii și nepoți, dar dacă pe el atît îl duce capul… n-am cum să-l oblig.