Unora le place (mult) jazz-ul

Așa că se duc la concerte…

Două seri magice la Bucharest Masters of Jazz.

Citește și restul »

Mulțumesc din inimă primarilor

De 20 de ani la „cîrma” acestui „oraș” se perindă diverși primari, căruia unii se încăpățînează să-i spună sforăitor capitală europeană, deși nu cred să existe alt gen de argumente decît cele strict administrative…

Din păcate pentru noi, muritorii de rînd care am fost obligați de o soartă stupidă să ne ducem zilele pe-aici, prestația acestor primari s-a dovedit mai degrabă africană. Toți acești edili, începînd cu Halaicu sau Lis și terminînd cu actualul dictator de desen animat, Băsescu, au „muncit” pentru binele concetățenilor lor la fel de bine ca un acar plictisit și soios, dintr-o haltă unde nu oprește decît personalul de Căcăreaza Mare, o dată pe zi și doar cît să golească haznalele.

Citește și restul »

Inglorious Basterds

Brad Pitt în rolul Lt. Aldo Raine Mă bucur că pot să inaugurez categoria „Filme” scriind despre unul dintre puținele filme care mi-au plăcut în ultima vreme: Inglorious Basterds, cel mai recent film scris și regizat de Quentin Tarantino.

Povestea este fermecătoare, deși se dovedește a fi, sub aparența unei inspirații istorice, pură fantezie. Dar, spre deosebire de Sergiu Nicolaescu care a reușit să batjocorească istoria națională prin ignoranță flagrantă și, pe alocuri, prostie, Tarantino pornește de la o realitate istorică pentru a povesti magistral o realitate alternativă, un „ce-ar fi fost dacă”, iar filmul are mai degrabă tonuri de comedie neagră decît de documentar. Evident, o mulțime de oameni nu au înțeles acest lucru, dovadă stînd inclusiv lista kilometrică de „neconcordanțe istorice” de pe pagina dedicată filmului la imdb.com (vezi link-ul de mai sus).

Citește și restul »

Sandalocizma lovește din nou

Sandalocizma, episodul 2

Se pare că porcăria asta e un adevărat trend. Am mai văzut de atunci cîteva pe stradă, inclusiv la Milano! Ceva mai hidos decît chestiile astea nu am mai văzut de mult timp, poate cu excepția sandalelor cu talpă ortopedică de 10cm grosime, dar pe care nu se pășea, ci pe sîrmele înfipte pe dedesubt ca niște picioare de păianjen. Pe așa ceva defilau niște anorexice la o prezentare, într-un echilibru mai precar decît al lui nea Nicu Văcăroiu. Totuși alea erau în mediul relativ închis al unei prezentări, deci inofensive – nu-mi aduc aminte să fi văzut vreodată pe stradă ceva văzut mai întîi la o prezentare… Astea în schimb par să ne invadeze ușor, ușor. Fugiiiiiți!

(Și că veni vorba de Milano, așa-zisa capitală a modei: după ce triezi cu greu cîteva milaneze din puzderia de chinezoaice, constați cu stupoare că sînt îmbrăcate ca dracu’! Ceea ce mi se pare corect, adică în concordanță cu propria părere în legătură cu această mizerie căreia i se spune modă. Dar mai multe despre Milano în alt articol, stați p-aci că vine.)

Sandalocizma

Proaspătă din metroul bucureştean, priviţi şi vă cruciţi: Sandalocizma, cizma sanda… sau invers?!

„Chestia” nu pare să fie nici foarte comodă (din cauza tălpii gen ciupici sau balerini, cîh), nici foarte răcoroasă (materialul părea mult mai aproape de un vinilin ieftin, decît de orice fel de piele). Despre elenganţă n-am să mă pronunţ de data asta, din lipsă de timp.

Dar se pune întrebarea firească: de ce s-ar încălţa cineva de bunăvoie cu aşa ceva?

P.S.: Admit (cu greu) că au şi camerele foto din telefoane rost uneori… deşi foarte rar. Calitatea e oricum execrabilă şi face ca imaginile obţinute astfel să fie aproape de neutilizat.