Trei suflete

01 martie 2011 | Comentariile sunt închise pentru Trei suflete

Luni 21 februarie, chiar de ziua ei, Sabina a ajuns acasă și a deschis poarta ca să poată intra cu mașina în curte. Bobiță, un maidanez al naibii de simpatic pe care-l salvase în urmă cu cîteva luni de pe stradă și-i „reparase” fractura deschisă de la unul din picioare, a ieșit ca de obicei din curte să tragă o raită prin împrejurimi.

Tot ca de obicei, după 20-30 de minute a ieșit să-l aducă înapoi în curte pentru noapte. Bobiță era în cușca de la poartă, o rămășiță a anilor trecuți în care Sabina îngrijise alți maidanezi, și ceva era în neregulă cu el la modul cel mai serios cu putință. Pierduse controlul sfincterelor și zăcea în propriile excremente, capul i se bălăngănea dintr-o parte în alta, saliva i se prelingea pe la colțul gurii și nu părea capabil să se ridice. După ce a eliminat repede posibilitatea să fi fost lovit de o mașină, următoarea bănuială a fost că a înghițit ceva toxic.

Împreună cu Cristi a încercat timp de cîteva minute să-l facă să vomite turnîndu-i apă cu sare pe gît, apoi l-au urcat în mașină și au pornit spre o clinică veterinară non-stop din Otopeni, la 10-15 minute distanță. A fost prea tîrziu. Bobiță s-a stins pe bancheta din spate.

În curte: Bobiță. Pe stradă, de la stînga la dreapta: Blondi, Choco, Blîndu, Spotty (doar coada).

Am aflat cu stupoare despre nenorocire a doua zi, cînd Sabina m-a sunat să mă prevină că e riscant să-l mai las pe Dexter liber cînd ajung la ea pe stradă, în plimbarea mea zilnică. Am fost cu adevărat șocat, îmi plăcea Bobiță la nebunie, nu numai pentru că semăna foarte mult cu Dexter, ci și pentru că era foarte cuminte, foarte calm – deși s-a repezit fără avertisment în beregata lui Dexter la prima lor întîlnire – și de multe ori îi spusesem Crenguței că mi-ar plăcea să-l adoptăm, să avem doi cîini aproape identici în casă. Era mai ales haios prin faptul că, dacă făceai greșeala să cedezi insistențelor cu care cerea dezmierdări și puneai mîna pe el, imediat își dădrea drumul jos, cu lăbuțele în aer și burtica la vedere, cu pidi în sus cum zicea Nina, iar din momentul ăla erai sclavul lui.

Am ascultat-o pe Sabina și l-am ținut în lesă pe Dexter a doua zi, și am încercat să fiu foarte atent la fiecare mișcare a lui, ca nu cumva să ia ceva de jos fără să observ. Din păcate n-am anticipat ceva de altfel prea ușor de anticipat, pentru că se întîmpla în fiecare zi de cînd începusem plimbările astea, adică de cel puțin trei luni: faptul că o întreagă ceată de maidanezi avea să ne urmeze pe tot drumul pînă la Sabina acasă.

În curte: Lache și Bobiță. Pe stradă: Choco, Blondi, Blîndu, Spotty.

În acea zi nenorocită erau doar patru. Alte dăți au fost și opt sau nouă. Choco și Spotty au venit ca de obicei pînă în fața porții și au stat nemișcați acolo tot timpul pe care eu l-am petrecut înăuntru, ceilalți doi, niște cățelandri în vîrstă de vreo șase luni, pe care nu-i văzusem decît uneori și cărora nu apucasem să le găsesc nume, au rămas mai în urmă. Pe unul dintre ei, căruia îi spuneam „vulpița” din cauza botului foarte ascuțit și blănii bej cu ușoare reflexe roșcate, l-am văzut tolănit pe burtă la vreo două-trei sute de metri, ronțăind de zor un os lustruit de ploi și soare, dintr-un leș vechi de lîngă care trebuia să-l alung pe Dexter aproape de fiecare dată. La momentul respectiv n-am dat atenție, era puțin probabil să fie ceva pe osul ăla.

După ce i-am scos pe Dee Dee și pe Lache în curte și i-am lăsat să-și facă de cap cam douăzeci de minute, poate o jumătate de oră, i-am încuiat din nou în casă și am pornit-o înapoi pe același drum. Cam la jumătatea distanței dintre casa Sabinei și locul cadavrului descărnat, pe marinea drumului într-o parte și în cealaltă, cei doi nefericiți trăgeau să moară, cu aceleași simptome ca Bobiță.

Pe dreapta, cel negru zăcea răsturnat pe o parte și nu mai mișca aproape deloc, dar ochii mă urmăreau și implorau ajutor… De cealaltă parte a drumului vulpița încerca să se ridice în fund și nu reușea, spasmele violente ale gîtului aproape răsturnîndu-l de fiecare dată înapoi în noroi. Salivă vîscoasă și alburie îi atîrna din gură, se chinuia să înghită și nu putea, respira șuierător și chinuit și mă fixa cu ochii aceia… ochii aceia…

Am plîns cu hohote disperate în mijlocul drumului, la cîțiva metri distanță, cu spatele la ei și incapabil să-i ajut, aproape sufocat de disperare, de neputință, de ciudă, de frustrare amestecată cu ură pentru animalul care a fost capabil de o asemenea crimă sadică și inumană. Nu aveam mașină ca să încerc măcar să-i duc undeva, iar după experiența cu Bobiță știam că oricum nu mai era timp. Niciodată nu m-am simțit mai neajutorat și mai deznădăjduit. Am plecat de acolo cît de repede am putut, fără să văd nimic din cauza lacrimilor fierbinți pe care nu le puteam opri, fără să pot gîndi nimic altceva decît că numai eu eram vinovat pentru ce se întîmplă: dacă i-aș fi gonit și nu le-aș fi permis să ne urmeze, nimic din toate astea nu s-ar fi întîmplat.

Două ore mai tîrziu plecam să ridic mobila nouă de birou, cumpărată cu o seară înainte. Dintr-un impuls aproape masochist dar pe care nu mi l-am putut înfrînge, am ocolit pe strada Sabinei. Ningea ușor de vreo oră, cerul era plumburiu și culoarea ireală a ultimelor minute de lumină făcea aerul să pară aproape lichid. Bineînțeles că ambii căței erau morți, întinși unul lîngă celălalt în șanț, cu un puf de zăpadă proaspătă în blana rece. Vulpița avea o lăbuță petrecută peste gîtul celui negru, o îmbrățișare finală sau o glumă bolnavă a cuiva? N-am stat să caut alte indicii, am demarat în viteză și mi-am făcut de lucru toată seara încercînd fără succes să-mi scot din minte imaginile agoniei lor.

Miercuri am ajuns la București cu treabă și am trecut și pe la veterinarul lui Dexter încercînd să aflu care putea fi substanța responsbilă și, poate mai mult decît altceva, dacă aș fi putut să-i ajut în vreun fel. Dr. Mihalcea a recunoscut imediat simptomele și a fost foarte sigur: stricnină. Din păcate nu s-ar fi putut face mare lucru pentru ei. Ca să-l citez aproximativ cred că a spus că „i-am fi privit împreună cum mor pe masă în cabinet”. Nu există antidot, doar tratament simptomatic ce constă în injecții intravenoase cu fenobarbital (sau diazepam conform wikipedia) și izolarea într-o cameră pe cît posibil lipsită de stimuli, întunecoasă și izolată fonic. Pentru că injecțiile intravenoase la un cîine nu sînt foarte simplu de făcut fără antrenament sau pregătire de specialitate (și din păcate nici cu ele, săracul Dexter a simțit-o de cîteva ori pe propria piele), a făcut și precizarea că se pot face intramuscular mărind mult doza, pentru că nu există pericolul de supradoză.

Sper din tot sufletul să nu am nevoie niciodată de aceste informații.

Și o ultimă întrebare pe post de concluzie: monstrul ăla după chipul și asemănarea cui a fost făcut?

Notă: Fotografiile sînt din 26 ianuarie, din nefericire singurele mele fotografii în care apare Bobiță. Blondi a dispărut și ea de ceva vreme. Un cadavru carbonizat din mijlocul unui rug de coceni din aceeași zonă unde și-au găsit și ceilalți sfîrșitul ar putea fi al ei, după dimensiune. Teoria Sabinei e că și ea a avut aceeași soartă, dar sînt doar speculații.

Categorizat: Noi, Românisme | Etichetat: animal, antidot, cîine, cîini, crimă, moarte, monstru, otravă |