Stafii

08 noiembrie 2009 | Comentariile sunt închise pentru Stafii

Am început să scriu articolul ăsta pe 22 iunie și l-am terminat după mai mult de 4 luni, pe 14 noiembrie. Am decis să-l public însă cu data de 8 noiembrie 2009, data la care bunica mea împlinea 90 de ani.

[audio:radiohead-street-spirit.mp3,temple-of-the-dog-say-hello-to-heaven.mp3,alice-in-chains-nutshell.mp3,glenn-hughes-i-dont-want-to-live.mp3,celentano-dormi-amore.mp3,plant-darkness-darkness.mp3,cornell-steel-rain.mp3,pearl-jam-nothing-as-it-seems.mp3|loop=yes|titles=Street Spirit (Fade Out),Say Hello to Heaven,Nutshell,I Don’t Want to Live That Way Again,Dormi amore,Darknes Darkness,Steel Rain,Nothig as it Seems|artists=Radiohead,Temple of the Dog,Alice in Chains,Glenn Hughes,Adriano Celentano,Robert Plant,Chris Cornell,Pearl Jam]

Sîmbătă (20 iunie) am fost la Buzău. De fiecare dată cînd ajung acolo mă simt de parcă cineva m-ar fi încuiat în dulapul cu shelete, aruncîndu-mă apoi într-un malaxor gigantic, violent și implacabil.

Nu e doar aerul prăfuit și provincial al orașului – oraș de borfași și de curve, cum spune prietenul meu George. S-au schimbat multe în cei 15 ani de cînd am plecat, dar nu suficiente încît o plimbare să nu-mi provoace avalanșe de amintiri din copilăria zbuciumată de acolo.

Inițial am fost tentat să scriu copilăria nefericită, dar îmi dau seama că n-a fost așa. Nu pentru că n-ar fi fost nefericită, ci pentru că atunci n-o percepeam așa. Da, n-am fost bucuros cînd părinții mei au divorțat, nici cînd am fost prins în stupidul lor joc de ping-pong cu viețile lor, și a mea, și a soră-mii. Dar nu-mi dădeam seama atunci, la 14 ani, cît de mare va fi impactul asupra mea. Am trecut relativ recent printr-o perioadă în care i-aș fi călcat pe amîndoi în picioare pentru iresponsabilitatea cu care ne-au traumatizat pe noi, copiii nevinovați, folosindu-ne drept muniție în războiul lor cretin. Dar între timp m-am mai liniștit, nu pentru că i-aș fi iertat sau înțeles, ci pentru că revolta s-a distilat treptat în amărăciune și resemnare. Oricum nu se mai poate schimba nimic acum, iar ceea ce este chiar mai grav – ei nu par să înțeleagă că au greșit cumplit față de noi, oricît am încercat să le explic. Și nici nu cred că vor înțelege vreodată, e o cauză pierdută.

O dovadă foarte clară în sensul ăsta e comportarea tatălui meu, care după o ceartă mai aprinsă pe la sfîrșitul lui ianuarie, pe care de altfel tot el a provocat-o, a „uitat” să-mi dea măcar un telefon de ziua mea, să-mi zică de complezență la mulți ani, dacă nu altceva. În lunile care au trecut de atunci am vorbit la telefon de două ori, de fiecare dată eu fiind cel care a sunat.

Deci ajung sîmbătă dimineață în Buzău, pentru că trebuia să fac revizia și ITP-ul la mașina Crenguței. Da, știu, unii vor spune că astea se pot face și în București, și le urez din toată inima să și le facă ei în București. La ultima revizie a Matiz-ului, mecanicul meu de la Buzău mi-a arătat filtrul de ulei, un model depășit, scos din fabricație de cîțiva ani, și care, judecînd după urmele de vopsea, era montat cel mai probabil din construcție – deci după mulți ani de garanție și de revizii, eu încă mai aveam filtrul de ulei original! Ca să nu mai spun de nesimțiții de la Service Rădăcini Giurgiului care m-au chemat să ridic mașina după 4 ore, dar mi-au facturat 12 ore manoperă, probabil ca să fie rotundă suma, că poate le dădeam vreo bancnotă mare și n-aveau oamenii să-mi dea rest. Regret și azi, după mai bine de un an, că n-am citit factura atunci și am remarcat abia seara tîrziu, acasă. Mamă ce scandal aș fi făcut… și au mai avut tupeul să mă și sune după un an, că mă au în evidență, nu mă duc să-mi facă revizia? Le-am spus unde să-și bage evidența și să stea p-aci, că-i sun io să mi-o programeze la o revizie…

Prima contradicție cu amintirile mele e McDonalds-ul din centru, de lîngă poștă. Însă mă deranjează mai puțin decît cele 3 sau 4 semafoare apărute pe bulevardul Unirii, ăla care taie orașul în două, și cărora nu reușesc să le găsesc un rost (de parcă semafoarele ar avea un rost pe undeva prin țara asta). E adevărat că sînt mai multe mașini, dar 4 semafoare pe același kilometru nenorocit de bulevard mi se pare exagerat.

Ajung la Marian mecanicul acasă și aflu că (boule, trebuia să fi știut de cînd ai făcut ITP-ul la Matiz) nu am luat nici cartea de identitate a mașinii, nici buletinul proprietarului din acte, Alina. Mă resemnez cu gîndul că o să rezolv doar o mică parte din sarcinile trasate de soție pentru această deplasare și dau să plec. Totuși, pentru că e săritor și de treabă –complet pe dos față de mecanicii din București, și nu e numai părerea mea–, a făcut un tur de forță al tuturor service-urilor din oraș pînă a găsit unul care a acceptat să facă ITP-ul primind doar copii prin fax ale actelor.

Dar am luat-o rău de tot pe coclauri… nu despre revizii, mecanici sau auto-service-uri voiam să vorbesc.

La plecare, mama m-a rugat s-o duc cu mașina la bunica. Evident, n-am avut cum să mă eschivez odată ajuns în fața porții, a trebuit să intru să-mi salut rubedeniile. Un alt motiv pentru sinuciderea în masă a cîtorva mii de neuroni, dar noi să fim sănătoși…

Bunica mea era doar o umbră ștearsă a celei pe care o știam eu. De la moartea bunicului intrase pe o spirală descendentă ce părea să nu se mai sfîrșească. Lucrurile s-au agravat brusc în momentul în care un accident vascular a imobilizat-o la pat. Și dintr-odată, femeia pe care n-am văzut-o niciodată altfel decît în picioare, la bucătărie, în țarcul animalelor, în grădină, în curte, acum era țintuită –fără piroane sau frînghii–, de o scîndură.

Femeia asta m-a crescut de la naștere pînă pe la 2 sau 3 ani. Cred că în toată copilăria mea conștientă –sau mai bine zis de care-mi aduc aminte–, nu am schimbat cu ea mai mult de cîteva sute de propoziții simple, în mare parte lucruri de genul „ce mai faci?” – eu, „cum merge la școală?” – ea, și altele în același registru. Cu toate astea, îmi dau seama că am iubit-o, că o iubesc. Nu-mi pot explica de ce, probabil ființa mea e programată pentru asta din acei primi ani de viață. În special trăsăturile feței, ochii albaștri, vorba calmă și liniștită îmi sînt întipărite pe veci în minte.

Și-mi dau seama cu tristețe că eu de fapt nu știu nimic despre această femeie. Știu că s-a născut undeva la țară, pe lîngă sau poate chiar în Sfîntu Gheorghe. Știu că s-a măritat destul de tînără cu bunicul și s-au mutat împreună în casa părinților lui, la marginea Buzăului, pe strada Luminii (ce ironie), o fundătură aflată pe fostul domeniu Marghiloman, care devenea o capcană mlăștinoasă la orice ploicică, brăzdată de șanțuri adînci de la roțile de căruță. Mult mai tîrziu, fratele mamei a alipit casei încă un apendice locativ devenit „casa nouă” sau „la stradă”. În această casă, avînd acum 4 camere (din care una era „de oaspeți”, deci nu era folosită niciodată, iar o alta era cea în care trăiseră străbunicii și după moartea lor nu mai era folosită decît ocazional) și 2 holuri – pardon: entré-uri, au trăit, în unele perioade chiar concomitent: străbunicii, bunicii, fratele mamei Alexandru (zis Nanu), cu nevasta Zenovia (Zizi) și fiica, Dana.

Bunica a fost casnică toată viața. „N-am lăsat-o să muncească, nu era nevoie” se lăuda bunicul, dar ăsta a fost probabil singurul ajutor pe care l-a primit vreodată de la el. Firește, asta n-a însemnat nici pe departe că n-a muncit, poate din contră. A crescut 2 copii și 3 nepoți: pe mine, pe soră-mea Ancuța, pe verișoara Dana; dintre toți Dana a fost cu adevărat o problemă, născută cu cordonul obilical înfășurat în jurul gîtului, explicație pe care am tot auzit-o pentru faptul că e ușor retardată (din cauza privării de oxigen a creierului în faza de dezvoltare intrauterină) și suferă de epilepsie.

Făcea niște gogoși lunguiețe, cu gaură în mijloc și răsucite ciudat, pe care le numea „minciunele” și pe care le tăvălea generos prin zahărul pudră cu gust metalic, făcut din zahăr obișnuit dat prin rîșnița de cafea . Ligheanul de tablă cu smalțul sărit în unele locuri, plin cu minciunele, era definiția mea de atunci a paradisului.

Mai făcea un ostropel de pui cu sos de roșii, care a rămas pînă în ziua de azi mîncarea mea preferată, chiar dacă mama nu-l nimerea niciodată la fel de bun. Vara, înainte de masă, ne trimitea în șopronul din spatele casei să ne spălăm mîinile la „ciuciur”, o cutie de tablă cu robinet, din care apa curgea de cele mai mute ori fierbinte de atîta stat la soare. Iarna în schimb ne ordona „să trecem la lighean”, deasupra căruia ne turna apa pentru spălat cu o cană de tablă roșie, gradată, evident cu smalțul sărit în cîteva locuri, și ne întindea bucata de săpun „de casă” cu aspect dubios, iar miros și mai și. Mă întreb dacă de-a lungul atîtor ani erau de fiecare dată aceeași cană și același lighean, cel mai probabil nu, dar memoria mea le-a contopit.

Mi-o aduc aminte în bucătăria mică în care își petrecea o mare parte a zilei, la aragazul cu butelie (gazul și apa curentă, sau toaleta din casă și baia sînt minuni pătrunse pe strada Luminii spre sfîrșitul secolului XX) și de unde ne striga invariabil să intrăm repede și să închidem ușa „că ducem mirosul în toată casa”. Pereții de paiantă, pe care se încăpățîna să-i spoiască cu o culoare incertă în fiecare vară, erau strîmbi și asimetrici, iar gemulețul dreptunghiular, permanent întredeschis și proptit într-un cîrlig metalic, sub care fierbeau 2 sau 3 oale, nu avea practic nici un rol, nici de iluminare, nici de aerisire, fiind mult prea mic pentru oricare din ele. Din aceste motive, ușa de scînduri hîită și cocîrjată era deschisă larg în afară, spre șopronul umbros și cu miros de mucegai dinspre grădina din fundul curții. Ușa aia era motivul pentru care pînă la o anumită vîrstă preferam să mă țin sau să ies prin față și să ocolesc toată curtea, care pe atunci îmi părea imensă, ca să pot ajunge la toaleta din spatele casei. Era atît de lăsată din balamale încît se tîrîia pe jos, și cerea un efort multă vreme inaccesibil mie ca s-o poți deschide sau închide, sau ca să poți trage zăvorul pe dinăuntru. În fața acestei uși, în șopron, erau în permanență 3 sau 4 perechi de „troace”, vechi pantofi bărbătești transformați în papuci prin călcarea repetată pe carîmb. Pielea lor veche și crăpată, acoperită de un praf subțire și albicios ca o pudră, era tare ca lemnul și-ți rănea picioarele. Uitam mereu că nu aveam voie să lăsăm troacele dinaintea altei uși, pe unde aveau acces și „musafirii”, și o auzeam gemînd și țîțîind cînd se apleca să le culeagă și să le ducă înapoi unde le era locul.

O văd pe cărarea șerpuită a grădinii, povestindu-mi mie, care n-o ascultam niciodată, cîte răsaduri de roșii are, cîte de ardei gras, cîte crede că se vor face… și ce mîndru eram cînd în sfîrșit am devenit suficient de puternic să apăs pîrghia pompei de apă, transformînd astfel grădina într-o veneție miniaturală cu parcuri de leuștean și pătrunjel, cu insule în jurul corcodușilor și smochinilor, cu laguna în care se revărsa cascada pe care chiar eu o produceam apăsînd mînerul curbat și ruginit, acoperit cu multe straturi succesive de vopsea scorojită, dar negru lucios și neted acolo unde multe perechi de palme îl strînseseră înaintea mea.

Prima dată cînd am conștientizat cît de puține lucruri știu despre bunica mea a fost la moartea bunicului, care dintr-o coincidență macabră s-a petrecut într-o perioadă extrem de stupidă a vieții mele (dar asta e o cu totul altă poveste). În vremea aceea, cred că era spre sfîrșitul lui 2002, lucram ca DTP-ist la revista Olivia, și aveam un program de lucru destul de neobișnuit. Două săptămîni din fiecare lună mă plictiseam, a treia începea să semene a muncă, iar ultima era de cele mai multe ori mizerabilă, cu majoritatea nopților petrecute la birou, retușînd fotografii ale „vedetelor” autohtone. Vestea morții bunicului a venit după o serie de astfel de nopți, amintirile perioadei care a urmat fiind asemănătoare fotografiilor mișcate, cu contururi dublate și înteprătrunse datorită lipsei acute de somn.

Sicriul era așezat pe o masă înaltă din „entré-ul de la stradă”, acum golit de orice altă piesă de mobilier; din scaunele aliniate pe lîngă pereți mă studiau cu o nedisimulată curiozitate cîteva persoane pe care nu le mai văzusem niciodată. De la baza treptelor de la intrare, peste marginea coșciugului ca o cutie de pantofi se vedeau doar mîinile pămîntii, cu degetele împletite pe piept, și nările astupate cu vată. Pe ușa camerei alăturate a intrat bunica, urmată îndeaproape de mama. Fața ei palidă era ireal de imobilă și inexpresivă, dar din ochi i se revărsa o tristețe domoală. Ajunsă în mijlocul încăperii, s-a prăbușit dintr-odată peste coșciug, țipînd cu o voce stridentă pe care nu o mai auzisem niciodată. „Unde te duci tu, Nicule?! Cui mă lași tu, Nicule?!”

De multe ori după acest episod m-am întrebat dacă acea manifestare era un lucru cerut de tradiția de țărancă fără prea multă școală, de care ea s-a achitat conștiincioasă în același fel în care se ducea la biserică duminica dimineața, deși nu mi-aduc aminte să fi fost foarte credincioasă, sau fusese cu adevărat doborîtă de durere? Am vrut de mai multe ori s-o întreb, dar n-am îndrăznit, nu știu dacă de teama de a nu-i părea insensibil, ori mai degrabă de teamă să nu aflu ceva greu de suportat. Acum este prea tîrziu, astăzi s-a prăpădit și a luat cu ea răspunsurile la nenumărate întrebări nerostite. Ancuța, bătrîna cu nume de copil, copilul cu față stafidită și mîini crăpate, s-a dus și nu se mai întoarce…

Și este lucrul care mă doare cel mai rău… În toată ultima perioadă, în care nu mai recunoștea pe nimeni și nu mai era practic în contact cu realitatea, m-au năpădit o mulțime de întrebări la care nu voi mai afla răspunsuri niciodată, și mi-am dat seama cît de multe lucruri aș mai fi vrut să-i spun… De ce nu mi-am făcut timp niciodată?

Ajunsese aproape ca un sac de piele pergamentoasă, plin cu oase, care rămîne ore în șir în aceeași poziție caraghioasă în care a fost aruncat. Ochii acum cenușii fixau cu încăpățînare același punct îndepărtat, dincolo de podeaua de scînduri. Din ce în ce mai rarele ei momente de luciditate trebuie să fi fost cumplite; să te trezești înconjurată de fețe necunoscute, de pereți străini, să-ți dorești cu disperare să te ridici de jos și să pleci, să fugi… și să cazi neputincioasă peste marginea patului, să auzi cum trosnesc oasele șoldului și apoi durerea…

Singurul lucru pe care-l mai pot face acum este să sper că a simțit cumva cît o iubesc, pentru că nu mi-amintesc să i-o fi spus vreodată. Și că acum nu mai simte nici durerea șoldului fracturat, nici a celor 90 de ani de viață chinuită.

Drum bun, mamaie, și fie ca sufletul tău să-și găsească pacea în eonii de uitare care vor urma. Sper ca un grăunte din inima ta să ajungă să lumineze și să încălzească, din miezul unei stele albastre, o lume mai bună decît asta în care te-ai chinuit tu.

Categorizat: Bălmăjeli, Noi | Etichetat: durere, frustrare, moarte |